Poezie
Lumânare
1 min lectură·
Mediu
Departe, licăritul unei vieți pierdute
Mă liniștește-n tainicul icoanei,
Imaginea une speranțe vrute,
Și tot amarul unei lumi profane.
Și arde-n întuneric lumânarea,
Și fostu-mi vâjâit l-a furat marea,
Mă liniștește o lumină pală,
Și simt în gură viața mea amară.
E dulce când o simți în gură,
E haina liniștii armură,
Și doar căldura unui foc aparte,
Mă plimbă-n brațe lung, departe.
Și mic e sentimentul nopții
În ruga ta aburul șopții,
Se pierde-ncet în atmosferă,
Și-mi limpezește clipa efemeră.
Și vag, și vag, mai ști un pic
Și poate-ți amintești ceva,
Din tot ce simte lumea mea,
Pentru un suflet Mare, Mic.
Se stinge lumânarea caldă,
Adorm și eu, cu Dumnezeu odată
În gând cu el, ca orice fată
Visez, mă duc, mă duc încet
Pe luminoasa mea, armura,
S-a ezvoltat fibros făptura,
Și m-am trezit la lumânare
Să-ți spun un pic, omule mare
Noiembrie 2003
002184
0