Procrastinare

Aș vrea să îți scriu o poezie de dragoste,

Doar că nu mai găsesc niciun pix, niciun colț gol de hârtie

Și nici dragostea.

Toate fututele alea de momente în care aș fi putut parcă să respir o viață-ntreagă aer second hand,

filtrat prin porii și plămânii tăi,

îmi par rupte dintr-o altă viață, în care nu mai știu dacă am avut vreodată rolul principal.

Lucru bun e că am reînceput să scriu. Îmi lipsea.

Realitatea e, însă, că asta se numește, în traducere liberă, procrastinare,

Că mai bine mi-aș face disertația.

Procrastinarea nu-i nici o îndeletnicire utilă pe termen mediu-lung, nici un cuvânt prea frumos.

Lucrurile nu pot fi amânate la nesfârșit; nici disertațiile, nici despărțirile.

Nu mai știu de când nu-mi mai vine să-ți scriu,

Nu-mi amintesc când te-am văzut ultima oară

Și nici dacă am făcut vreodată dragoste ca și cum nimic altceva n-ar mai conta.

Ca și cum n-aș avea de scris disertații, ca și cum nu ar trebui în două luni să mă urc într-un avion, cu bilet numai dus,

Ca și cum tu nu ai rămâne aici, simplu subiect de carte încheiată.

Ți-aș mai scrie o poezie de dragoste, ca să mă amintesc.

Am senzația că eram frumoasă pe atunci, când eu scriam și tu te prefăceai că nu citești,

Când știam că nu te văd pentru ultima oară

Și când făceam dragoste ca și cum nicio carte nu trebuia încheiată.