Ruperea de trup

Nu cred că mai am un cap pe umeri,

Iar dacă stau mai bine să mă gândesc, așa fără cap cum sunt,

Nu-mi amintesc să fi avut vreodată mâini. Sau picioare.

Încadrată între cer și pământ, între singura pasăre și singura piatră de mormânt,

Sunt un bust. Și înăuntru, două malaxoare,

Câte unul pentru fiecare cameră a inimii în care ne simțim, invariabil, singuri.

Doamne ferește să deschizi ușa și să treci dincolo!

Ne e frică de praguri mai mult decât de vertijuri, decât de bătăi în sens invers și de camere goale.

O să m-amestec doar eu cu mine și frustrările mele, în același colț de inimă care se-nvârte necontrolat,

În sensul invers acelor ceasornicului stricat din colțul tău de inimă, unde tu te amesteci doar cu tine și frustrările tale.

Iar undeva, la suprafață, unui bust o să-i crească picioare ca să ne plimbe,

Mâini, să ne mângâie,

și niciun cap care să ne amintească.