Ioana Barac Grigore

lingerea degetelor cu unghii lungi este suficienta, uneori, la sarbatorile in care caprele au coarnele. tapii stau, inca, in capul mesei. asteptam transportul de sampon cu henna si oja cu supliment nutritional... macar cornoasele sa aiba istorie...

multumesc, dorin!

multumesc, ioana!

avem nevoie, macar o data, de spectacolul unui cutremur spectaculos, cu tot cu ritualurile lui. vin, apoi, salvarea, pompierii, armata... mai vin, uneori, si ceilalti care se incapataneaza sa-ti gaseasca resturile printre daramaturi...
apoi, borcane, cutii, spam...

nici eu nu am mai fost demult sa ma consulte un medic e cazul sa ne prindem de cate o mâna sa ironizam putin aerul sa racim împreuna citind noul mers vertical al trenurilor. tu pleci unde pleci, eu locuiesc inca la 7 din 10 intr-un tren fara scara si lift. al nostru are 9 ca si al vostru si nu ma supar. fiind acelasi, este populat si de chinezi. fiind diferite, cate o familie uriasa, galagioasa, se arunca de la etaj cu parasuta, inapoi, pe peron, pana nu se mai aud decat scancete bbl. jurnalul va fi beststolen de la biblioteca ghiseului de obiecte pierdute gasite. noul mers al trenurilor este, practic, acelasi, total nedemonstrativ, de la un timp la altul, cu diferente aproape insesizabile la scara medie, sa zicem minute secunde, poate si ore. e bine de stiut sa-l citesti si sa-l inveti, chiar, ca sa nu pierzi trenul si, dupa, sa mergi pe jos o vesnicie, cu toate ca se aminteste uneori si de un car tras de cai sau boi, cine mai are timpul sa verifice si sa confirme...?!

alegoria ducerii, cu tot cu anticipare si pregatire, autoportret ezoteric “pe dos”, cu calcaiul in fata, balans feroviar ferit de sabloane, sper sa devii star dupa asa o sedinta de casting...

pitica alba e rezervata

un shakespearian sadea motaind in tramvaiul 14, la 6 dimineata. clar si inalt ca un sunet de trambita la schimbarea macazului. te trezesti, vrei nu vrei, si incepi sa traiesti.

acum un an mi-as fi dorit sa pot atarna o stea la epoletul acestui poem minunat. o fac acum. sper sa nu fie anacronic.

cu sinceritate, pentru talent si inspiratie, pentru forta cuvantului si a raspunsurilor!

continuu cu partea II

e cam cum spui tu si in +

multumesc, Cory

paul, paul...

te faci tu mare... :)

stii desenele alea animate in care coiotul tipa in punga ca sa nu faca zgomot si, dupa asta, da fuga la marele canion si scutura punga in prapastie pana rasuna ecoul tipatului din punga in fiecare stanca? cam asa aud eu poemul tau.

inca bati din picior intr-o podea antifonica, acoperita cu un covor gros.

poemul imi place. repet.

iata un poem despre, nici mai mult nici mai putin, fericire!!! curaj sau inconstienta? un raspuns tupeist, pe jumatate, la o intrebare retorica. nu este patetic, dar nici puternic, nici rotund, luat per total. sunt niste strigate de ajutor intr-o punga fara mobila. este autentic, ceea ce e important.

inlocuirea lipsei cu o lipsa si mai mare.

fericirea este, intr-adevar \"o uitare...\", dar uitarea este, la randul ei, pe alt plan, marea nefericire.

felicitari, ioana!

imi place cum tratezi tema. ai o confuzie de sensuri in final. sau nu percutez eu suficient de bine, chiar daca inteleg \"locatiile\". moartea de singuratate este o boala curabila.

stiu ca da, de aceea ti-am iertat \"tampla\". in rest, merge ok. vreau sa vad si varianta negrabita, gandita, the final draft.

ma chemi! :)

...tare mi-ar placea sa vad cum o continui.

asta ESTE o poezie:

\"am o singură conservă
nu lipesc peste ea etichete
dar lăcomii\"

Ioan, fireste ca te simti comod in poezia asta. te reprezinta in fond. continuu sa-ti zic maestre. imi place cum suna. multumesc.

iar ai inceput sa infasori in cuvinte potrivite poezia (\"aștept cuminte pe marginea căzii am părul încurcat\"). o ineci prea tare, Alina. nu mai poate respira de atata virtuozitate. e si asta important, dar nu esential. numeri prea multe cranii pentru acelasi creier. ca si cum ai avea o singura conserva cu multe etichete lipite unele peste altele. aveai la un mom dat o bucata de proza care mi-a placut. avea idee, forta. asta ramane o lamentatie insirata peste o senzatie. poate nu ar fi vrut, dar asa se vede de aici.

asta este un fel de rasfat la tine, nu!? si asta e ok. cand faci o fapta buna trebuie sa fii rasfatat, ca sa ai motivatii pentru a o repeta.

erata era la necuvantul \"profunzume\"; altfel, imi place cum suna...

Intr-o posibila dihotomie realitate/fictiune bantuie un instrainat existentialist, cu dorinta de iesire din exilul vietii catre patria neantului. Factura nu este o intamplare de coloratura. Ea se opune, prin litere, cartii de litere, dar si scrisorii de litere, prin cele trei tipuri de lectura: ce vrei, ce nu vrei, ce ti-e dat. Nu se vede de la prima ochire, dar poemul sufera vag de luciditate si transparenta. A inceput sa-mi placa “idiot”. Absolut neagresiv. Un canal perfect. Si fatal, prin incarcatura simbolica.
Felicitari, Bazil!

fiecare vers al acestui poem al nostalgiei este o poezie in sine. foarte frumos, cristian. suficient si complet.

imi place experimentul tau. ma bucur ca alfabetul nu ti-a alterat poemul. la o prima vedere m-a indus in eroare alinierea oarecum dadaista a cuvintelor. am inteles, apoi, ca totul este la locul lui si am apreciat inca un nod facut pentru a fi dezlegat.

ma gandeam cat de greu accepta cititorii schimbarile. initial, am fost uimita cand am aflat ca schimbarea este primul motiv al stresului.

ma gandesc daca as fi avut rabdare si pentru literele care lipsesc.

este bine ca ai rectificat, corneliu :)
preplex te lasa deseori perplex cand se vorbeste despre ghemuire.

apoi, tu nu ai cum sa nu stii cum este cu auto-digestia cosmica. de la un timp, toti aflam. pana la acel timp ne umplem camarile cu multe cutii cu globulete in asteptarea bradului. de-aia nu dau o ceapa degerata pe ce este gol in interior...

multumesc