Ioan Stoenica

Vasilică era trist. Simțea o durere în suflet, ca și când ceva ar lipsi de acolo. Știa bine ce este, dar încerca să nu se gândească la asta, ca să nu îl doară și mai tare. Motivul pentru care îl

Era noapte, partea din zi care îi plăcea cel mai mult din cauza condiției sale. Uneori se simțea ca în filmul acela, condamnată să ducă o viață întunecoasă din cauza ochilor săi bolnavi, dar asta nu

- Învață-mă să simt culorile… Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială și plină de culoare… și a

Într-un cartier liniștit al unui oraș prea mare, trăiau trei copaci. Un copac mare, care avea peste 100 de ani, un copac mijlociu, care avea cam 50 de ani, și un copac mai tinerel, care avea doar

Și bătrâna îi oferi lui Vasilică o jucărie magică... O jucărie cu ajutorul căreia el putea să zboare! Descoperind de ce e în stare această jucarie, băiatul simțea că nu mai are nevoie de nimic

Nu contează cum s-au cunoscut. Au văzut unul în celălalt ceea ce își doreau, și s-au îndrăgostit. Lucrurile au fost frumoase o vreme, până când au început să iasă la iveală diferențe esențiale între

Erau undeva în centrul orașului. Era un oraș mare, cu multe mașini, mulți oameni, gălăgie, aer închis și poluat… Și stăteau jos, acolo în centru. Și ascultau. Câteva rațe, doi pescăruși… și apa. Se

Mersese mult, și râul părea să nu se mai termine. Dorința de a ajunge la capăt era însă mare, de aceea băiatul se concentra pe ceea ce are de făcut în acest scop, și nu făcea niciun pas în afara

- Haide, hai să ne pitim aici! Repede până nu ajunge la 100!, spuse primul fugind prin spatele casei... iar ceilalți îl urmară. În fundul podului se ascunseră doi dintre ei, într-un colț de

- Nu uita să îl uzi dimineața și seara... dar nu prea mult, că se îneacă… - Da mami… dar… crezi că o să crească mare și frumos? - O să crească, dacă știi să îl îngrijești, îi spuse mama

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea și gândindu-mă la mulțimea de probleme care nu-mi dădea pace, și l-am văzut. Iar! Era același băiat, îl recunosc

\"E așa gălăgie aici... frunze cad... păsări... un râu... Doamne... o ciocănitoare... o veveriță... nu știu cum ar putea cineva să trăiască în pădure\" își spuse It strecurându-se printre tufișurile

Nu trecuse mult de când ajunseseră în casa cea nouă, și speranța că viața lor se va îmbunătăți începea deja să dispară… Auziseră de la alții că nu vor avea parte de aceeași afecțiune și apreciere ca

- Ai văzut? Þi-am spus că vom rămâne împreună... și orice s-ar întâmpla de acum, sufletul nu ni-l vor mai desparți... Trecuseră prin multe împreună, și părea că tot ce se întâmplă în jurul lor

Erau acolo toți copiii din sat, adunați să vadă minunea... Toți vorbeau, sușoteau, bârfeau, era o hărmălaie cum numai iarna pe derdelușul din spatele școlii mai întâlneai, atunci când concursurile de

“De ce fac asta? De ce trebuie să se termine așa?” Nu demult fusese în centrul atenției, adulții aveau grijă de el și copiii îl iubeau, și toți se bucurau de prezența lui… Dar oare era așa

Nu trecuse mult de când aflase, dar nici nu era nevoie de mult timp... Așa era ea, lua în serios lucruri pe care alții nu le-ar fi luat, și îi păsa mai mult de ceea ce simte decât de ceea ce spune

Muncise mult la ea, dar acum, era gata! Propria ei grădină cu flori, unde să vină și să își bea ceaiul, unde să se joace cu prietenii ei cei mai buni, unde să adoarmă la umbră în zilele calde de

Iubita mea mamă, Îți scriu ceea ce sper să fie o ultimă scrisoare către tine, acum, în gerul iernii ce peste mine s-a lăsat. Scuză-mi te rog scrisul dacă este tremurat, mâinile mai au puțin până

Într-un ținut îndepărtat, undeva la marginea galaxiei Calea Lactee, mai exact la vreo 25.000 de ani lumină de centrul acesteia, se găsea o planetă minunată numită Terra… Munți, râuri, oceane, animale