ioan peia

Mai întâi îți mulțumesc pentru efortul făcut de a completa raza de definiție a preceptelor tale, spre luminarea mea apolinică! Mărturisec că tare aș dori să fi rămas la nivelul teoretic de seninătate pe care tu, cu un frumos crochiu boticellian, l-ai tușat pentru mine. Concluzia la care, în cele din urmă, m-ai parcat, ar fi aceea de, citez: \"defetist existențial\", \"inconștient în sens iresponsabil\", vinovat de \"abandon laș\", de purtător vicios al unei stări de \"resemnare trufașă\"!! Sau, mă rog, așa pricepui eu, de vreme ce susțin aberații de genul celor postate în comm. Sigur că nu ar fi cazul ca, personal, să mă simt lezat în vreun fel de aceste afirmații, făcute pe un ton oarecum iritat, deși păstrând temperanța dimplomatică necesară. E posibil să te fi supărat afirmațiile mele anterioare. Ele ies, desigur, mult prea incomod din șăgălnicia morală a simțului comun, din lejeritatea domestică a eu-lui pisicesc, doritor de reverii bizantine, cu ciubuc și cahvea, șerbeturi și taifas, - adică tolăneală indolentă în puful ideii de amputare necondiționată a ombilicului realității, ombilic prin care primim, vrând-nevrând, seva amară a destinului nefast.
Penultimul paragraf, Cornelius, deși am insistat, relecturându-l, e formulat puțin cam confuz, situație în care mă văd nevoit să reproduc ce am înțeles...
Spui: \"Ceea ce ar trebui să combat ar fi deci acuzația de defetism existențial, de inconștiență în sens de iresponsabilitate, de abandon vinovat și laș al celui ce de fapt, mereu vigilent, ar trebui să se pronunțe, să spună: „eu” sînt, simt, rostesc starea de grație, de exaltare. Sau, mai curînd, pe aceea de durere, depresie, resemnare trufașă.\"
... și eu înțelesei de aci cum că ar trebui să fiu combătut pentru încercarea de încetățenire a ereziei că un individ, responsabil cu adevărat, cuplat adică la realitate prin toți porii săi perceptivi, nu-și poate permite luxul nicicărei reverii. Că un astfel de individ, - normal, după părerea mea - ar trebui mai degrabă să fie ucis de durere, de luciditate, de starea de a fire în toată duritatea implicațiilor ei. Pentru că a fi-conștient, înseamnă a empatiza cu toate durerile lumii, percepute direct sau indirect. Înseamnă a ști că, atunci când tu te răsfăți contemplativ în fundul unui fotoliu ispititor, - atunci se plânge, se suferă, se moare. Empatie, Cornelius? Cu cine? Cu onor aristocrații faifuziți ai tândălelii? Haida, de! Uite că eu nu pot să-mi permit un astfel de lux! Eu sufăr, Cornelius, constant și irepresibil, pentru că NU POT ALTFEL! Aș dori, dar nu pot. Mă ține o jenă! - mai golănește spus...
Mă dor durerile lumii. Sună poate bombastic, declarativ, prețios... Dar chiar așa stau lucrurile. Am nervii întinși la maximum. Aș dori un pic de liniște. Dar știu că această liniște mult-dorită e și ea un lux pentru care mă simt vinovat. \"Resemnare trufașă\", Corneliu? Sau ce spui tu acolo? Lașitate?! Vai, cât de strâmb au sunat de-a lungul și de-a latul secolelor justificările egocentrice ale seniorilor ghiftuți de gogoșele și de, cică, spirit subtil! De cinci mii de ani încoace, tot felul de subțiri din ăștia dau lecții elevate de extaz aplicat. Corneliu, de o bună bucată de vreme înot prin mâlul realității. Am cunoscut pe vremuri, când eram un candid gratuit, elitismul spilcuit al cvasi-misticilor, care se închideau în carapacea lor de fildeș și măsurau lumea cu lujerul de la garoafă. Să mi se permită să le spun: sictir! Acolo e bine, -extaz, contemplare, pierdere de sine, hm! - aici e scrâșnire de dinți, e dans nemilos pe frânghia dintre viață și moarte. Anm trecut prin multe. Am văzut multe. M-am vindecat definitiv de beatitudini prostratice, cu ochii beliți în bagdadie! Sunt un plebeu condamnat la luciditate. Nu-i înghit pe filfizoni. Din pricina măreției lor simbolice, lumea derapează spre neant. Ei sunt mai vinovați decât cei din categoria \"sancta simplicitas\". Ei știu și se anesteziază cu fariseime cvasi-mistice. Adorm, mulțumiți de sinele lor, ăla abandonat în reverii tâmpe, ca binecunoscutul Zahar, din Oblomov. Oblomoviștii ăștia de scorțișoară ar fi mai bine să fie duși la cărat pietre cu spinarea. Pe secetă. Fără apă. Fără speranță. Să simtă durerea destinului până în măduva oaselor. După care să-i căutăm prin buzunare de semințe de reverie. N-o să le mai găsim nici de leac!
Chestie de opțiune și miză? Da, Corneliu. Așa e: Eu am optat pentru varianta incomodă a realității, adică cea care mă obligă la empatii necondiționate cu toți bătuții de soartă, aflându-mă într-o permanentă stare de doliu existențial, tu,- cel puțin așa se pare - pentru ciubucul și cahveau sorbite la gura șemineului. Nu voi avea adepți care să nu dorească a fi lucizi? Cu atât mai bine lumii și lor cu atât mai bine!
Poate că m-am ambalat un pic, trecând peste limitele dialogului cvasi-mistic, dar acesta-i felul meu: aberez în durere! Și,uneori, mai și strig după anestezist. Care mă injectează cu infiltrații de apă distilată!
Ura! Și sper să fi rămas la fel de imperturbabil în reverie ca și mine- în leprozerie!
Toate cele buuuuuuuuuune!

\"în țara în care ceara-i pustie\"

Asta am cules eu, cu uimire!

Nici pentru un ins cu poale
Nu-i plăcere, precum spui,
Căci c-un ort în partea moale
Este vai de fundul lui !

Ne-au călcat, până mai ieri,
Cu spahii și ieniceri,
Dar acum și noi pe ei
Că e Sanda Friky-bei!

Anghelina a tăcut
Pe la 5 și 1 minut,
Pe la 7 și vreo 3
I-aș țuca eu ochii ei !

\"erezie, erezie/ rupere de ritm târzie\", am spus și eu, într-un vers clasic, aproape uitat, dar reâîviat de fiecare dată, când apele secate ale pustiului mă cutreieră prin gânduri frumos păcătoase! Am ținut să înțeleg aci, prin ce anume fel de erezie te încumeți tu să recunoști \"moartea\", cu \"trupul ei mutilat și reîntregit\"? Cu cele \" o mie de trădări oarbe\"?...

Urmă o pildă îndrăzneață,
O vorbă veche din popor :
BÃ, SE SCUlă de dimineață
Și-ajunse, hăt, guvernator!

\"Neștiutului\" să îi vorbești?! Mare curaj, Irină, mare curaj!
Tortul e gata?

Manelele sunt un fenomen pur natural, spun unii. Că adică, tot așa cum, în mod natural natural, există cancer, pentru că există virus în măsură a-l produce (cel puțin așa susțin descoperirile de ultimă oră), așa și maneaua, ca efect cancerigen al unor minți născute din diversitatea biologică a viului. Nu poți stârpi manelele, mai spun ei, cum nu poți stârpi cancerul. Și, apoi, la ce bun? Fără diversitatea asta spectaculoasă de manifestări hartistice, cum ar mai arăta viața noastră? Nu ne-ar ucide ternul, vai nouă?! Nu ne-am pomeni cu ditamai depresia estetică pe capul nostru!?...
Eu nu zic nici da, nici ba! Vă mai spun doar o altă mică poveste.
Pe strada, până mai ieri populată de case părăginite și sărăcăcioase, pe strada pe care locuiesc, mânca-ți-aș!, au apărut, ca ciupercile după ploaie, sau, mă rog, ca să fim mai la obiect, ca ciorile pe arătură, - au apărut o liotă de degustători entuziaști ai lălăielii suspinoase, degustători super-manierați, îmbogățiți, nu se știe cum, peste noapte, care au cumpărat pe rumân cu totul,- doar turul pantalonilor i l-a lăsat, că aveau și ei din ăla, cu miros specific - și, după ce au cumpărat, și-au trântit, vere, nește viloace, de poți crede că s-a transferat Stanbulul în inima târgului valah, nu alta!! Jur pe amintirea ilustrului Miron, că din toate mândrețele de redute arhitectonice ridicate pe acolo, numai una aparține unui aborigen... Dar ăsta are o scuză: e vameș!!
Ei, și la o tăiere din asta de panglică bronzată, făcută cu tot fastul de rigoare, fu chemată minunăția aia de copil, cu new-pseudonim, cu tot, și se strânseră țiganii, frate, la bairam, de gândeai că e o nuntă împărătească, pomenită prin cine știe ce evanghelie de rit color! Dar, ce să vezi! țiganii ca țiganii,- vai de mama ei de bio-genetică! - da\' ce cuconet românesc,- repet: românesc! - cu ștaif și pantofi de lac, se-nghesuia la Porțile Horientului, și ce rumânași puși la patru ace beleau, pardon! ochii la sindrofia manelistă!!
Apăi, bre, știți vorba ai veche, inventată de mine? Anume: spune-mi unde caști gura, să-ți zic kakaia cultura!!
Aștept cu ardoare clipa când noi, românii, vom deveni minoritari și vom cerși pe la porțile Evropii ăsteia simandicoase, drepturile noastre ancestrale de consumatori extaziați de manele majoritare! Și abia aștept, Dănuțe, care spui că nema interesu\', îți vezi de năcazul matale, abia aștept să ții cu mine de pancarta aia protestatară, pe care să scrie:\"Vrem dreptul nostru ancestral la respirație artificială!!\" Iar majoritarii, pe atunci, să ne scuipe în obraz cu condescendență și să ne strige:\"Huo, la ghetourile voastre, șatră de daci degenerați!!\" A? Ce zici de o așa perspectivă? Nu-s cam mulți cărora iar nu le mai pasă, cum nu ne păsă, acu, vreo juma de secol în urmă, de istoria noastră defunctă?

P.S. Atenție, Mihai, la \"panaceu universal\": E un pleonasm. Numai de bine. Sper să nu apuc clipa revendicărilor minoritare!!

\"Nu-ți găsiră nici o hibă
Moldovencele. Scornești...
Pe ce-ai pus, Ioane, limba
De-ncepuși să gângurești ?\" (Ion DIVIZA)


Nici alaltăieri, nici ieri,
Eu, pre astă limbă-a mea,
Nu am pus-o nicăieri.
...Ele m-au tot tras de ea!

Nea Genune, chiar mai spart
Cu-al matale belle-art...
Că,-n poemul sus descris,
Două găuri ai comis !

\"Știu că-n State nu ți-e rău,
Dar te faci într-o ureche...
De ai fi la Chișinău
Ai vorbi în slava veche.\" (Ion DIVIZA)

Nu are cum fi mai rău
Să vorbească slava șui
Dac-ar fi la Chișinău.
Slavă...Domnului că nu-i !

Bre, aici nu-i de ciurucuri!
Căci nu te dor oasele
Tam-nisam când mi te bucuri...
...Poate stând de-a-ndoasele!

Iacă, să vă-mpac nu-i greu:
Ambe poamele-s de soi...
Și acuma vin și eu
Să vă scutur pe-amândoi!

Bre Lory,
O cam sfârșiși în Nichita, dă-o-ncolo de treabă! Și nici mare lucru nu reușiși să spui până acolo: fată, înger, pui de drac, copac... cam multă ezitare terminologică! N-ar fi mai bine să te hotărăști? Am ști și noi cu cine stăm de vorbă, vorba aia!

Acele nu-s pe măsură
Să te-nțepe-n amănunt?
Bine,-n loc de-acupunctură,
Am să-ți fac un acupunct!

Nea Genune, ce să spun ?
Cu natura-i lupt în van,
Dacă nașul lui cel bun
L-o fi scăpat în cazan !

Fie îmbrăcat, sau nud,
Tot asud, că sunt din sud,
Și pe-aici, la aste ginți,
Primitivele-s fierbiiiiinți!

O epigramistă!
Și-alte două-aici,
Una nu există
Celelalte - nici!

Dar tu ce preferi, nepoate,
Din versetele-i subtile:
Iambii suitori, sau, poate,
Săltărețele dactile ?...