ioan peia

Având în vedere \"simpatia\" care ne leagă, am mari îndoieli că autorul ți-ar fi adresat o astfel de rugăminte... decât poate pentru a urzi un mic complot les/liricitate! Dar, mă rog, dacă tot spun budiștii că arzi nu știu ce karme pe aici, atunci mă fac că nu observ ușoarele nuanțe ironice din înflăcăratul tău discurs și vin și încerc să-mi dau cu părerea subiectivă:

Marian știe să scrie, asta-i clar. Începe și termină fără a se dilua pe drum. Are, adică, un discurs închegat și rotund, reluând, în final, tema pe care o anunță dintru început. Limbajul e curat, fără încărcări metaforice inutile. Tema e destul de transparentă, nu e nevoie de cine știe ce sistem de decodificare pentru a o percepe, susținută fiind de o retorică simplă, aproape anecdotică, centrată pe un simbol îndelung uzitat pînă acum, oglinda, ca mod de reflectare a propriului eu, într-un dans rotund al trecerii din realitate, în simbol și, apoi, iarăși, în realitate. Poema debutează cu un fel de definiție a generozității, a dăruirii rituale către ceilalți, dăruire apreciată ca \"prim sens al lucrurilor\".
\"sǎ te privești mai atent cum te dai la o parte pentru a face loc celorlalți sǎ intre în tine\".
...Și cu toate că s-a vrut, mai degrabă, un fel de gest de sorginte poetică, are, în primă instanță, o semnificație de tip uman, e un fel de revărsare a sinelui către semeni. Aceasta și pentru a evita însingurarea, care e \"un labirint
din care nu te mai poți întoarce\".
În secvența doi se fac, ca să zic așa, oficiile de prezentare:
\"ne priveam unii pe alții
sub lumina lucrurilor așezate pe tableta de comunicare\".
Aci am o obiecție față de folosirea termenului de \"tabletă\". Compromite, oarecum, importanța gestului, prin rezonanța lui minimizatoare. Poate că altceva ar fi fost mai potrivit.
În fine, pentru ca gestul de apropiere să nu rămână opac și să nu se transforme într-un act gratuit, va trebui să încerci să înveți limbajul fiecăruia:
\"sǎ cauți indicii
e nevoie sǎ te vezi
dinspre ei
sǎ înveți
cum sǎ te reprezinți\",
...acel \"e nevoie să te vezi/ dinspre ei\" anunțând deja simbolul oglinzii, care apare, în următoarea strofă , la modul explicit.
Va să zică, a intra \"odată cu ei\" în acea oglindă, înseamnă a redirecționa sensul înțelegerii lucrurilor, folosind același limbaj, părăsind vechile convenții solipsiste:
\"am intrat o data cu ei
ca sǎ ordonǎm
niște obiecte
care din acel moment
nu mai foloseau nimǎnui\".
Apoi:
\"sǎ deschizi totul auzi
nu da înapoi
vino aici și aici și aici
de acolo nu se vede nimic\", se traduce, clar, prin obligația de a dovedi disponibiliate absolută în încercarea de apropiere, precum și onestitate în dăruire. Altcum, riscul alienant al izolării pândește încă, ieșind din orizontul firescului;
\"ajuns undeva
în spatele unei suprafețe
uitam încet
subiectul venirii\"
Astfel că ființa poate eșua în mineral, în încremenire captivă, ca într-un fel de cavou al incomunicării:
\"stabilizam forma
cu trupul acesta
impregnat de lucruri
ca și cum de aici nu se mai poate ieși\"

Cam acesta ar fi tipul de lectură de tip \"didacticist\", fără cine știe ce conotații structuraliste, pe care eu îl vizez la prima \"strigare\".
PS: Uite că nu reușesc să localizez unde vine Mauna Lao asta, ca să văd dacă a meritat efortul exegetic au ba. Sună exotic, dar și sigur?

pentru cine ziceai, petre, că e sfatul ista?
ha!

pentru cine ziceai, petre, că e sfatul ista?
ha!

\"Scriși în scriptele crești\", pardon!

\"\"Bella...dama, sa stii, are
Mai, Ioane, un atu:
Ea e Bella foarte tare,
Dar mai tare Bell esti tu!\" (Atropa Belladona)

Eu - un Bell și tu - o Belă,
Scriși în sferele cerești,
Însă mi-ești cam infidelă:
Că tu pe alt tabel ești!

\"Bella...dama, sa stii, are
Mai, Ioane, un atu:
Ea e Bella foarte tare,
Dar mai tare Bell esti tu!\" (Atropa Belladona)

Va să zică, asta e:
Am cu cine și-am cu ce!
Și te-ntreb acu pe tine:
Ai cu ce și ai cu cine?

\"Poanta ta, Ioane draga,
Imi da nu-s\' ce tremurici:
Daca PICA-atunci e bleaga,
Si-atunci CAR-O...de aici!\" (Atropa Belladona)

Te previn, să se-nțeleagă:
Ai un nebunesc curaj,
Căci nu pică fiindcă-i bleagă,
Pică fiindcă e-n picaj!

\"Ai fi tu popa de pica
Doar iti sunt asa lenti pasii
Dar sa stii, la o adica
Tot la mine vin toti asii!\" (Atropa Belladona)

Ce s-o fi gândind Atroppa:
Uite popa, nu e popa!...
Ia, mai bine, vorba ceea,
Uite Peea, uite Peea!

Ce bine e de poeți
Că mai fac și epigramă,
Catreniștii-au tras valeți,
Eu, sâc-sâc, o bella...damă!

\"Dar sa stii, la o adica
Tot la mine vin toti asii!\" (Atropa Belladona)

Asta, care va să zică,
Mie tare mi-a plăcut...
Că am eu un as de pică
Repede la așternut!

O Mărie se răscoală
Și ne-a dat un blam la tăți,
Cică pupă-a popii poală
Cele, doar, cu facultăți!

uite că, deși mi-a plăcut matematica booleană, adică, mai trivial spus, matematica lui bulă, nu am realizat că 2 era la puterea 4! asta înseamnă că mai scădem un pic din sarcina care îți apasă pe umeri.
fără glumă, la cât de bine te-ai descurcat pe ici, pe colo, aici ai supralicitat. chiar dacă inversa-i sensul expunerii, tot a grabă precipitată semăna. eu cred că știi despre ce vorbim...

nu stiam...

Bre! Genială-i prima! Vezi ce vizionar era Eminescu?
2 la puterea 16 ar putea însemna că ți-ai luat o sarcină care ți-a întrecut puterile!

Prietenii tăi, elefanții, confundă, așa, de ochii lumii, caligrafia cu gramatica. Nu știu de ce nunuistul de serviciu al literaturii universal-valabile nu mi-a cerut permisiunea de a mă cita în geniala-i găselniță. Să înțeleg că ai făcut tu lucrul acesta în numele lui? Dacă da, atunci dă-mi voie să calific ca drept impardonabil gestul tău. Dacă nu, spune-i călătorului prin anistoria Romei că ar fi cazul să-și cam ceară ce nu are: scuze!

Hai să-mi dau cu părerile, dacă tot m-ai incitat!
De la simboliști încoace, adică de la \"Manifestul...\" d-lui Moréas, 18 sept/1886, toată lumea a înnebunit! E foarte adevărat că era necesară o resurecție a limbajului, că lumea se cam săturase de pozitivism, de naturalism, de parnasianism, - cei trei tirani ai zilei! cum erau numiți - care reduceau funcția artei la imitația perfectă a realului, la descripție, la denotație exclusivă, care transformase exactitatea fotografică în fetiș, iar, din artist, făcuse o mașină de reprezentare. Ei,- și numai ce s-a dat această proclamație, că, brusc, s-a insinuat o acută sete de ontologic, de transcedere, de dimensiune \"metafizică\", resimțită ca inerentă oricărei arte autentice.( În paranteză, - ce distractiv a devenit autenticul ăsta, care, azi, orbitează pe cu totul alte coordonate ale accepțiunii lui inițiale! \"Autenticitea\", azi, trebuie musai să se scalde în zoaiele străzii, să-și numere țucalurile de noapte cărate la toaletă, să se scobească-n nas cu toate unghiile deodată, să-ți întindă vomele și mucilagiile peste tot, în văzul asistențe, să-și bage și să-și scoată, oriunde, toate obiectele special prevăzute cu această funcțiune omni/intruzivă etc.)
Și iată că, așa cum se întâmplă deseori, au apărut o sumedenie de enoriași, cu panatlonii-n vine și creierii-n delir, care proclamau libertatea absolută a artei și dreptul ei paranormal de a spune tot ce-i trece prin cap. Când citesc unele dintre aberațiile astea, culminând cu ideea dadistă, mă ia dorul de ducă! Nu zic că acea liturghie generalissimă de la sfârșit de secol XIX, nu a fost oficiată și de reprezentanți de mare clasă, care, bineînțeles, au format nenumărate rămurele dizidente și au ajuns până la foarte elaborate teorii de fond, anume: credo-ul baudelairian, care instituie ca obiect al artei nu \"ceea ce se vede\", ci ceea ce e dincolo, ceea ce \"fotografia nu poate surprinde\", adică \"domeniul impalpabilului și al imaginarului\", obligația creatorului fiind aceea de a inventa ceea ce nu a \"văzut niciodată\"; apoi, Mallarmé, care trece și mai departe, impunându-i artistului misia de a explora spațiul \"de dincolo\", legând destinul poetului de condiția sa de \"cetățean\" al Universului, al \"arhitecturii interioare\" a lumii, în intenția \"de a juxtapune\" poezia \"la concepția Universului\".Având, drept sculă metodologică, formula: a sugera - iată visul! Ta-ra-ram-pam-pam! teoria e cu muuuult mai arborescentă. Ei, citiți-i \"Ferestrele\", poema considerată drept exemplu practic de transpunere a principiilor lui teoretice... Nu îndrăznesc să spun nimic defăimător, dar Bacovia al nostru, cel fără de teorii atât de abstracte și sofisticate, e cu zece clase peste dl. Malarmé. Și nu se poate invoca diferența de timp care ar mai fi polizat cumva din exagerările insurecționale ale primilor corifei. De ce? Pentru că, dincolo de aspectul sec, teoretic, al problemei, Bacovia era poet absolut, complet independent de formă și norme executive, doar vag tributar simbolismului, ca modă, carnea poemei fiind cea care transmite fiorul lăuntric al ființei, iar nu giumbușlucurile expunerii. Nu înșiruire savantă de vorbe calculate după reguli teoretice, e drept, interesante, ca gimnastică a minții, dar fără nici o consecință pozitivă în plan creativ. Influența \"ismelor\" asupra unui poet adevărat e ca îmbrăcămintea luată fugitiv, pe vreme rea. Trece zufa, rămâne lumina binefăcătoare. Lumina aceea!... Care nu poate fi turnată nicicum în tiparele minții. La fel cum nu poate fi prinsă în palme. Ea străluminează pe dinlăuntru și izbucnește în afară, în forma ei divină și divinatorie. Nu stau să mai pomenesc aci de Rimbaud, Varlaine, Rilke, Valery și ce-o mai fi... care, toți luați la un loc, nu fac nici cât un vers din Nichita Stănescu...
Spun asta în virtutea acelui suprem organ de receptare a luminii, care arde în noi de la începuturile lumii: retina magnifică a sufletului interior. Care e un dat natural, ca și cea materială. Și, întocmai ca și retina aceasta, ea vede sau nu vede ceea ce i se transmite, funcție de posesor.
Ce reproșez eu acestei poezii? Forma convențională, copia antedatată a unui mod de a scrie. Sclifoseala savantă de epigonism avangardist, părăsit de mult pe maidanele literaturii. Semeția găunoasă. Nebunia aia de sfârșit de secol XIX care nu s-a consumat nici acum și care s-a transformat în exercițiu sec, nediferențiat, de formularistică pedantă. Copierea fadă a unor formule deja fumate. Și, dincolo de ele - vid! Lipsa de fior. Lipsa de inspirație. Și, în ultimă instanță, lipsa de poet. Cum, dealtfel, o recunoaște și singur.
Auzi: interviw!! de parcă interviu îl durea pixul să scrie!!
Și se mai apucă să dea și lecții!
Asta fu, deocamdată.

Rândul 1: după \"întâmplă\" - virgulă;
Rândul 2: după \"culorile\" - punct și virgulă;
Rând 2, paragraf 2: \"păpușă\" - nu \"păpușe\";
Rând 7, par.2 : după \"Dâmboviței\" - virgulă;
Rând 12, par 2 : după \"umbroși\" - virgulă;
Rând 15, par.2 : după \"necunoscute mie\" - virgulă;
penultimul rând: după \"dar\" - virgulă și
după \"vai\" - semnul exclamării.
după \"era acolo\" - virgulă;
după \"închisă definitiv\" - virgulă;
apoi, dacă tot te-ai hotărât să respecți noile norme ale limbii, cu \"vre-un\", în loc de \"vreun\", va trebui să te supui și cerinței folosirii lui \"î\" din \"a\"! ca să nu mai pomenesc de diacritice.
cum vezi, nu e suficient să faci pe deșteptul, trebuie să mai și scrii corect gramatical...

Se miră o fetișcană
După ce chiti în minte:
\"Îmi dai mir pe sub sutană
Cu-așa lingură părinte?!!\"...

Din vecini, de peste Istru,
Auzii o vorbă șuie
Cu un tâlc ușor sinistru:
Când e, e,- când nu e... UE!

De amorul ei sedus,
Mă plimbam eu, drăgăstos,
Când de la centură-n sus,
Când de la centură-n jos!