Ceața

încercând pe neliniști tăcerea, într-o zi, o umbră și-un cântec m-au bătut pe umăr
s-au îngrămădit zilele în portetul tău cu fereastră și scrisori
hazardului? i-am mai lăsat o șansă, să nască-n mine dor de Infinit
și-n clipa-nod am stăruit sămanță cu miezul plin de chipul cel iubit


câinii lătrau, tu râdeai, iar eu te înveleam în cuvinte, să nu-ți mai fie rece. m-am luat după scoici, după pene și pietricele, cum îmi ziceai. într-un răsărit am ajuns la casa de pe plajă. fără să bat la usă, tu mi-ai zis: intră! un zmeu de hârtie luase locul sferei. fragmente dintr-o fericire își căutau singure conturul și formele.





Umbra: voi alerga pe scara din mijlocul plajei și-ți voi face fotografia cu un cerc și-un pătrat, ca ochii plajei ce privesc cerul, iar pe cer voi desena zborul de pescăruș. între ele, lebedele rămase în port, peste iarnă.

ponna se lipește de picioarele mele
stă sub scaunul mesei de brad
se împinge-n mine
își ridică botul
să mă sărute

se răsucea-n târziu povestea intreruptă
atunci nu știam că totul este atât de aproape de mine
de după poveste, o mână
pe mână, o pasăre vorbitoare
în prim plan, tu
și cărarea lunii


în plan secund,
ceața...




Constanța, 25 februarie, 2008