Ioan Maxim

Ce adânci sunt rănile Tale Doamne, Zi de zi intru mai mult... Și mai mult... Te caut să te pipăi, Și mă simți, Dar și mai mult, Mă mângâi, În prăpastia dulce Pătată cu sânge... Cuvintele

Le e rușine și le e teamă Sfinților din cer… De ce-i numim sfinți. Lacrimile lor cad Ca-ntr-o furtună peste noi, O, nu uitați să calcați, Peste martirii inimilor voastre, Peste cuvintele

Doamne, Ești ca un poem Care mângâie Până în adâncimea De nepătruns A trăirii mele Peste inima Ta Îmbrățișat de mâinile Tale Doamne! Nu mă lăsa Să termin poemul în iad Și să ating cu

„Inteligența Materiei” am apropiat-o de suflet Einstein era mic pentru mine În închipuirea mea Păcatele se ascundeau în găuri negre Galaxiile fericirii erau explorate În Calea Lactee trăiau

Am visat Că lingeam rănile Tale Și erau pline de sânge Pe fața paginii de net… Crucea era peste noi Si scriam poeme cu lancea Care ți-a străpuns Inima Iți strângeam sângele În rănile tale