Mediu
Doamne,
Ești ca un poem
Care mângâie
Până în adâncimea
De nepătruns
A trăirii mele
Peste inima Ta
Îmbrățișat de mâinile Tale
Doamne!
Nu mă lăsa
Să termin poemul în iad
Și să ating cu moartea
Pământul moale!
Nu mai zăresc
De atâta imensitate
Unde se termină
Gaura neagră a rănilor Tale
Dar poate că poate
Mă va scoate cineva
Din abisul ființării mele
Și voi porni mai agale
Spre cer, spre eternitate!
001.572
0