Situatia limita

Situatia limita- instrument al intervenției divine Gândirea biblică este de cele mai multe ori paradoxală. Miezul tainei este greu descifrabil și răstoarnă logica simțului comun. Dumnezeu care-l trimite pe om în lume îl pune în diferite situații limită, din care, singur, nu poate ieși, oricât s-ar chinui și oricare ar fi soluțiile pe care le adoptă în acel dificil moment. Ajuns aici, omul nu mai are clarviziunea necesară, nu mai poate vedea drumul ce-i este hărăzit chiar înainte de a se naște. Are nevoie stringentă de o călăuză spirituală care să-i arate Calea, Adevărul și Viața. De aceea Iisus, Dumnezeu-Omul, spune întregii omeniri: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la tatăl meu decât prin Mine” (Ioan, 14,6). O situație limită poate fi un mare necaz care i se poate întâmpla unui om sau familiei din care face parte sau unuia din cei apropiați, rudă, prieten, vecin. Ar putea fi de asemenea o întristare fără de pricină sau oricare din relele ce bântuie această lume. Atunci și numai atunci el observă că răul poate veni oricând, oricum și de oriunde, găsindu-l nepregătit și în imposibilitatea de a răspunde. Ar trebui ca în timpul acela omul să asculte de o voce lăuntrică, venită dintr-un adânc de suflet, unde se află chipul tatălui ceresc pe care nu-l pierde niciodată, oricât de mare ar fi degradarea morală la care poate ajunge. Orgoliul, mândria, egoismul îl împiedică să o asculte; crede că se poate descurca de unul singur, se simte puternic, uitând adesea că este o făptură creată trimisă în lume să joace un anume rol. Acest lucru esențial nu-l poate ști până la o anumită vârstă, dar pe întreg parcursul vieții i se dă posibilitatea să-l afle. Necazul, întâmplarea nefericită, situația-limită sunt singurele care îl pot trezi; atunci el trebuie să întrebe, să caute, să bată la o ușă, pentru a i se răspunde, pentru a găsi, pentru a i se deschide. În primul rând lângă el se află părinții pe care are posibilitatea să-i întrebe. Dacă acolo nu găsește răspunsul, din diverse motive, drumul îl duce inevitabil la un prieten, la un preot, la un înțelept care îi luminează calea. Cel mai bine este să se adreseze direct lui Dumnezeu prin rugăciune, plin de smerenie și de o adâncă sinceritate. Într-adevăr, în vremurile de azi este din ce în ce mai greu, dat fiind că un val de nepătruns, un duh al orbirii, a cuprins lumea. Răspunsul nu vine, în atari circumstanțe, decât de la oameni, de la adevărații oameni pe care îi luminează Dumnezeu. Important este ca fiecare din noi să nu se lase copleșit de răul care există în jur, preponderent în noi înșine, să nu se complacă în el, adică să nu fie o „casă bună” pentru cel rău. Omul ajuns aici nu are altceva de făcut decât să plece în căutarea adevărului. Parcurge astfel un traseu inițiatic, care-l duce spre nesăbuite experiențe, spre alte locuri și oameni, dar mai ales îl duce la cunoașterea de sine. Plecarea de acasă poate fi aidoma parabolei evanghelice a fiului risipitor. Numai așa se izbește de greul vieții, ajungând sărac și gol ca ultimul dintre oameni. Descoperă cu uimire că tot mai bine era în casa tatălui său. Abia acum o descoperă, abia acum o înțelege. Fără acea plecare, fără acea părăsire, fără acel exil, n-ar fi pătruns în acel adevăr. A fost ca o pogorâre din infern, a trebuit să fie larvă pentru a deveni fluture, a trebuit să traverseze noroiul pentru a ajunge la nufăr, să treacă prin întuneric pentru a primi, ca pe un dar, lumina. A fost un catarsis, o purificare, o topire de minereu pentru a obține el însuși aerul curat și strălucitor. De aceea părintele Avraam trebuie să treacă printr-o cumplită încercare, de a-l duce la jertfă pe unicul său fiu, pentru a da pildă întregii umanități de ce trebuie să însemne ascultarea pe care i-o datorăm tatălui ceresc. Iacov, părintele poporului Israel, trebuie să se lupte cu îngerul, să fie rănit la șold pentru a smulge binecuvântarea acestuia. Ajungem la fericitul Iosif, cel care a fost aruncat într-o fântână de frații săi, vândut ca rob ismaeliților și închis în temniță de către un demnitar egiptean! Prin înțelepciunea de a tâlcui visele este ridicat la rangul de cârmuitor „de facto” al Egiptului, mâna dreaptă a faraonului, căsătorit cu fiica marelui preot din Heliopolis. Mergând mai departe regele David, proroc și psalmist învingător în atâtea războaie, care trebuie să fie alungat și prigonit de propriul său fiu Abesalom și de o mare parte din poporul căruia i-a dăruit atâta mărire printre neamuri. Nu putem să uităm aici groaznicele încercări prin care trece dreptul Iov; el ajunge plin de bube, stă pe gunoi la marginea cetății și se ceartă într-un fel cu Dumnezeu pentru nevinovăția lui. Izbăvit de această suferință ajunge să-l cunoască față către față pe același Dumnezeu care l-a lăsat pradă cumplitelor chinuri. Mărirea, pe care i-a dat-o Tatăl ceresc pentru a răscumpăra toate nenorocirile care l-au traversat, depășește orice închipuire. Îl amintim aici pe bătrânul Tobit care a fost orb până când îngerul Rafael îl călăuzește pe fiul său Tobie în călătoria care îi va aduce vindecarea tatălui său și o soție minunată pentru el. Încheiem această panoplie de mari oameni, cu Fiul lui Dumnezeu, care a trebuit să devină om, să treacă în cel mai înalt grad prin toate suferințele fizice și prin cumplite chinuri morale, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru salvarea noastră ca ființe în acest magnific univers. Acel „Doamne, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit” cuprinde întreaga dramă a umanității. Izbăvirea și mântuirea lumii este acolo, în acea suferință inimaginabilă pe crucea Răstignirii. Acum putem înțelege de ce ne este dată încercarea, situația-limită. Pentru că doar în acele clipe căutăm ajutorul în afara noastră, la Dumnezeu. Suntem făpturi atât de fragile, încât avem nevoie de acea Forță care ține în mână Universul, care ne-a creat, care ne știe toate nevoile și neputințele. Abia în acea situație-limită căutăm Împărăția lui Dumnezeu, dreptatea Lui, fiindcă nimic altceva nu ne poate salva; abia atunci luăm cunoștință de Existența și Atotputernicia Sa. Nu ne mai temem, scăpăm de angoase și cumplite îndoieli putem înfrunta cu deplin curaj vicisitudinile și mizeriile vieții, putem înfrunta cărările aspre ale destinului. Înțelegem că Dumnezeu, Atotputernicul, este în tot și în toate, cauză și scop al tuturor ființelor, lucrurilor, fenomenelor. Cea mai aleasă definire a măririi și a atotputerniciei lui Dumnezeu o găsim în psalmul 138, din care cităm câteva versete: „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge.\" Alte cuvinte ar fi de prisos.