Semnele noului mileniu

Semnele noului mileniu – dialogul nemediat cu cerul Avem o imaginație atât de săracă. De pildă, nu imaginăm soluții pentru a-i salva pe alții de la disperare, de la angoasă. Dacă în acest nobil scop imaginarul nu poate funcționa, atunci la ce bun ispitirile lui?! Singura lui justificare e aceea că poate reprezenta în oricare timp și spațiu fundamentul spiritual al unei posibile realități care poate irupe oricând în realitatea palpabilă, în imanent. Dacă, să zicem, starea naturală nu înseamnă decât adaptare la necesitate, „la această lume” cu greutatea și apăsările ei, - lumea de după păcatul originar - , nu ne rămâne decât să creăm noi o altă realitate care să corespundă idealurilor noastre. Am putea veni în întâmpinarea crizei pe care o traversăm – o criză existențială – cu o soluție. Adaptarea la necesitate, la această lume, așa cum este, așa cum am primit-o, nu mai poate fi o rezolvare a gravelor probleme, a zguduirilor de conștiință cărora, să sperăm, le va supraviețui acest sfârșit de secol și de mileniu. Aserțiunii lui Malraux „secolul XXI – va fi religios sau nu va fi deloc”, îi adăugăm doar sintagma religios – creator (religios =creator). Impunerea acestei noi realități nu aparține decât omului în legătură nemijlocită cu divinitatea, dat fiind faptul că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Astfel, omul va adăuga celor 7 zile pe cea de-a opta (cele 7 zile ale creației), va îmbogăți creația cu ajutorul intuiției, imaginației, fanteziei creatoare, a acelui gând care dă rod, în harul Duhului Sfânt și care, dintr-un grăunte de muștar ivește o împărăție. Dacă Vechiul Testament, revelează pe Dumnezeu – Tatăl, creatorul lumii și legiuitorul ei suprem, dacă Noul Testament îl revelează pe Dumnezeu Omul, Fiul lui dumnezeu, Omul absolut, Logosul întrupat, Iisus Hristos, omului îi revine temerara sarcină de a crea o nouă realitate, o „înnoită” existență în relevația Duhului Sfânt, izvorul harului, al treilea ipostos al Sfintei Treimi. Existența, trăirea, învățătura, - spiritul și litera Evangheliei -, comunitatea de iubire a Bisericii, învățătura care a crescut și a rodit în noi, nu este numai ceea ce stă scrie în Evanghelie, ci această Evanghelie, așa cum este ea înfățișată de Biserică, în speță de Biserica Ortodoxă, de Sfinții Părinți, de sinoadele ecumenice, cu alte cuvinte – Evanghelia trăită. Ne aflăm astăzi în fața ultimei libertăți, desăvârșite (acea libertate – binecuvântare pe care o dăruie divinitatea de om iubitoare) a Omului în corelație, în corespondență, în dialog permanent și nemediat cu cerul. Nu e vorba de o exacerbare a omului în raport cu divinitatea tutelară care l-a creat și care îl poartă spre un scop minunat. Acel om, creator al unei noi realități existențiale, în revelația Duhului Sfânt, este unul care a trecut prin ispășirea păcatului, care i-a înțeles meandrele, vălurile întregului cortegiu de aparențe și amăgiri, care e pe deplin conștient că răul vine din interior, iar armele cu care poate lupta și cu care îl va înlănțui, vin tot de acolo. „Grandoarea omului stă în aceea că poate lupta împotriva răului din el însuși” spunea filosoful Andre Glucksman. În același timp trebuie conștientizat ontologic faptul că răul îl însoțește pe om pe tot parcursul vieții sale. De aceea, în această singură viață ce ni s-a dat trebuie să fim atenți, cu acel ochi interior, care știe că răul stă veșnic la pândă, că în multele împrejurări, fără s-o știm, fără să fi ajuns la cea înțelegere adâncă a propriei ființe, el e conduce pașii. Va trebui să înțelegem că răul e la rândul lui un instrument al Creatorului în măsura în care noi îl putem depăși, după ce în prealabil l-am cunoscut, l-am traversat prin propria noastră experiență. O experiență pe care nu am dorit-o, care ne-a fost dată, care ține de destinul fiecăruia, tocmai pentru a ne fi implantați proprii anticorpi de natură spirituală, capabili să lupte. Există o latură extrem de periculoasă a teologiei actuale, care ne spune, că răul contaminează, maculează, e cu totul străin de ființă, predicând izolarea absolută, în virtutea acelui puritanism total, care-și ajunge sieși, închis în sine, pe care nu-l mai ating nici un fel de pericole. Această formă de angelism neglijează răul interior, dimensiunea adâncimii lui, rolul lui esențial în scenariul mântuirii. Acum putem înțelege revelatoarele cuvinte ale lui Pascal „Cine se vrea înger naște fiară”, avertisment divin, strigăt în pustiul suficienței noastre. Această teologie a statisticii nu mai corespunde vremurilor de azi, în care răul s-a diversificat, și-a rafinat mijloacele de amăgire în spectrul neființei sale, până la extrem, căpătând aparența binelui, amestecând până la haotic și absurd criteriile de departajare. Este imperios nevoie de o Biserică care „stă la ușă și bate”, care nu aduce nici un prejudiciu libertății omului – pentru care Iisus a murit pe cruce -, o Biserică și o teologie care, înainte de a judeca de pe poziții rigide, trebuie să ocrotească și să vindece. Și asta, nu în mod ostentativ cu fală și infatuare, pompos, formal, la aniversări, omagieri, dezveliri de monumente, evenimente culturale sau politice. Sunt importante și acestea, dar nu atât de des și în prim-planul mijloacelor de informare în masă. Răul e adânc, rana s-a întins și este nevoie de un tratament pe măsură. Nu știu cât de des poate fi invocat exemplul unui patriarh, episcop, protoiereu, preot care, în afara sărbătorilor de peste an, să-și ia umil toiagul și să pornească prin satele și orașele românilor, în aceste vremuri de bejenie, să aducă măcar un cuvânt de alinare acelor familii cu mulți copii, acelor neputincioși, cerșetori, orfani, minori, pervertiți. Să-i vindece și să încerce să-i rezidească interior, în demnitatea creștină a ființei umane. Dacă oamenii nu mai vin la Biserică trebuie să vină Biserica la oameni. Și să o facă plină de înțelegere, smerenie, înțelepciune, nevinovăție, un nemăsurat curaj, toate sub semnul nemărginitei iubiri. „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”. Toate semnele vremii strigă necesitatea unui nou apostolat. Cum poate justifica clerul tuturor bisericilor creștine păstorirea turmei?! Numai predicând din amvon? În vremuri de criză profundă, cum se întâmplă a fi astăzi, nu sună cumva a comoditate?! Fără să negăm în nici un fel importanța predicii, a cuvântului rostit, noi spunem răspicat că acesta trebuie împlinit prin exemplul faptei.