Paradigma prezentului mântuitor

„Ceasul pe care îl trăiești, datoria pe care ți-o faci acum, omul pe care-l întâlnești în acest moment, sunt cele mai importante din viața ta”. A spus-o un ascet, un om care iubește adevărul. Trecutul ca retrăire și ca asumare, cu toate consecințele lui, devine într-un chip tainic un prezent continuu. Acel fragment de timp pe care impropriu îl numesc „trecut” a fost cândva un „prezent” pe care l-am trăit și care mi-a marcat ulterior traseul existențial. Trebuie să privim această viață a noastră ca o „totalitate”, ca un „întreg” din care nu ne putem permite să rătăcim „nici o parte”, în care orice particulă își asumă atributele și „personalitatea” întregului. Numim „particulă” acel segment de timp trăit cu tot dispozitivul meu uman, afectiv, spiritual, biologic, care este parte integrantă în devenirea mea și care compune, prin toate segmentele, personalitatea ființei mele, dăruită de Dumnezeu. De aceea voi numi secundele viețuirii mele, particule de eternitate! Ele participă cu toate la acel prezent continuu al vieții mele care, încă de aici și de acum, face o deschidere spre împărăția fără-de-timpului, spre eternitate. Această convenție, această duală abstracțiune trecut-viitor, în fapt nu există, nu are concretețe, nu poate fi purtătoare de sens neputând intra în dialog nemediat cu cerul. E momentul să explicăm termenul „nemediat”. În timpurile așa-dis „moderne” pe care le trăim, peste tot se obișnuiește o „mediere”. Ai permanent nevoie de altcineva care să te „prezinte”, să te „reprezinte”, ba chiar să te înlocuiască. Cineva trebuie să vorbească cât se poate de mult despre tine. Altfel vei rămâne un marginalizat, un obscur, un ins trăind din mila lui Dumnezeu, în penumbra din ce mai întunecată a mai marilor zilei. Vorbim în context românesc și de asumare a propriului destin. Maturizarea noastră ca oameni și ca societate civilă se lasă îndelung așteptată. Această nevoie permanentă de „intermediari” ne face practic să nu mai trăim cu adevărat. La proces ne reprezintă avocatul, la medic ne spune durerea soțul, soția, o rudă, prietenul, în ocuparea unui post altcineva mai sus-pus trebuie să dea referințe (bune) despre noi; în alegeri locale sau parlamentare ne reprezintă candidatul care devine purtătorul de cuvânt al obștii, „conducătorul” ei. Ne ascundem în spatele vorbelor, al cuvintelor spuse sau scrise. Vorba, cuvântul devin mediatorii ipocritului nostru „mod de a fi”. Nu suntem niciodată ceea ce părem a fi. Ne ascundem chiar „în spatele” eu-ului nostru. Duplicitarismul în stil românesc e în mare vogă fiind caracteristica principală a acestor vremi de tranziție. Mulți vor sări ca arși la auzul acestor cuvinte. De altfel, noi nu negăm rolul și importanța acestor profesii de mediere. Numai că acestea implică o imensă responsabilitate. Când reprezinți pe cineva în fața oricărei instanțe lumești sau divine trebuie să-l iubești ca un bun creștin, „celălalt” fiind icoana ta, oglinda în care te poți privi. Pentru a înțelege latura tainică între iubire și cunoaștere apelăm la cuvintele scriitorului italian Givanni Papini: „Iubindu-l (pe aproapele) îl vom cunoaște mai bine. Cunoscându-l mai mult îl vom iubi mai mult. Tare drag ți-e acela pe care-l cunoști.Iubirea-l face străveziu pe cel ce ți-e drag”. Să revenim la acel „prezent-continuu”, la timpul trăit în „aici și acum”. Cum să trăiești doar din amintire, numind „trecut” tot ceea ce ține de ființa ta ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet, un alt trup?! Cum ai putea să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp ce va să vină îți va împlini năzuințele de azi, va îndeplini dorințele pe care nu le poți realiza acum?! Bineînțeles că trebuie să existe o direcționare, un proiect, o strategie, dar trebuie pregătită de azi, acel „astăzi de fiecare zi” – dacă-mi este îngăduit un joc de cuvinte – urmărit și îndeplinit pas cu pas. A te refugia într-un mâine „inexistent” pentru a scăpa de responsabilitatea „clipei de acum”, nu te poate duce decât la neputință, la disperare, la angoasă, într-un cuvânt, la neființă. Omul „modern” caută să evadeze din prezent, în trecutul care nu-l mai reprezintă sau în viitorul care nu există. Omul modern trăiește în spațiul inconștient al visării, în acela semiconștient al memoriei. Numai în prezent, nu. Auzim frecvent „ce bine era înainte” sau „la anu’ va fi mai bine”. Aceste fraze exprimă o cumplită alienare. Se trăiește artificial, se caută surogate, se inventează tot felul de procedee de a ucide timpul. „Ce faci? Îmi omor timpul”. „Ce faci în timpul liber? Nu știu, mă plictisesc. O să merg la film sau la meci, mă uit la televizor, am un joc pe computer”. Foarte rar auzim „să ajut un prieten, merg să vizitez un bolnav, să ajut niște bătrâni”. Într-o astfel de lume mai putem vorbi de iubirea pe care i-o datorăm aproapelui?! Și totuși, ea e singura posibilitate de a ne salva din neantul vrajbei, al suspiciunii, al devorării omului de către om – homo hominis lupus – de a ne salva de la o moarte spirituală. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!”(Matei: 16,26). Pentru a viețui în adevăr trebuie să fim treji. Hit et nunc. Acum și aici. Numai trăirea în prezent poate deschide poarta veșniciei. Numai așa ne putem întâlni cu Dumnezeu. „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Toate Darurile de la Tatăl-Creator le primim astăzi.