no. 2

frige trupul creponat al visului sacru iar cum zace legănat de valurile timpului cu primăvara tăcută la un capăt împreunându-și ghioceii a rugăciune se simte despărțit de iubire când spaima devine apăsare de colți își vede în spate călăul posibil o foame de ură nicicând nu a fost de acum se aude un vaiet ca fierul ce se lovește de focuri să devină potcoavă își va trimite caii și carul de paradă poetului din sine http://www.youtube.com/watch?v=XKrFpdQmnFI