Horatiu Suatean

Mă sting...sunt dus de-al morții val, Plutind încet spre stele Către-un galactic Taj Mahal Al visurilor mele... Eu las in urmă amintiri Pierdute în uitare, Și-un univers de amăgiri Pierit

În apa cea adâncă a mării învolburate, În care doar tăcerea nu este un mister Mi-am aruncat,acum,iluziile deșarte Și-am început,din nou,să mă gândesc la el... A început să plouă, dar cred că nu

Eu sunt urât, Da, sunt urât, Sunt fericit ca sunt urât Și diferit de toți ceilalți. Stau singur într-un colț al lumii Privind într-o oglindă spartă de demult, Sperând ca totul sa dispară În

Mă voi naște mâine din nou Căci acum e timpul să închid ochii Și să mă odihnesc puțin... Izvorul vieții mele hrănindu-se din mine Se pregătește pentru cel care doar mâine îmi va lua locul... Eu

Tu ești o șoaptă, un sărut și chiar o roză, O dulce apăsare, un chip frumos din poză, Cuvântul nerostit, o patimă nestinsă, Un zâmbet de copil, o lacrimă aprinsă. Tu ești o stea, o Lună și

Mi-am azvârlit trecutul pe lespedea uitării Căci mintea îmi atârna de o povară necunoscută Și se umflase asemenea unui balon umplut cu gaz. Acum... admir inocent indiferența celorlalți Ce-și

Apleacă-mi capul, doar, pentru o clipă, Să pot gândi și eu prin mintea mea Și să plutesc prin sufletul ce-n pripă S-a despărțit, acum, de viața ta... Atinge-mi pieptul, ca să-ți simt

Mici picături de ploaie,care-mi ating tristețea Au început sa cadă,de undeva, din nori Și se lovesc de flori,ca roua dimineții Pierdută printre lacrimi de zei amăgitori... Iluziile-mi șoptite

Pânzele...unor tablouri goale, Împrăștiate-n încăpere Înconjurate de cearșafuri Asemeni valurilor mării... Și, într-un colț, Petalele de crini și trandafiri sălbatici... Lumina de cleștar a

Nisipul auriu... Un cer mult prea albastru... Nu știu de ce eu văd, Dar nu aș vrea să văd... Sub cerul fără pată împodobit cu stele O dulce adiere se-așterne pe nisip Și-l spulberă ușor

Pășeam prin colbul unui drum de țară Stârnind pe jos mici nouri de argint, Ce dispăreau în noaptea de afară Ca niște șoapte vechi, uitate, de alint. Eu nu eram decât o umbră oarbă A unui

O adiere moale se-așterne peste gânduri Pe care le așează, frumos, în poezii Ce sunt împrăștiate de cele patru vânturi În tainice lăcașuri și-n mii de fantezii. Cuvinte risipite, ce-ascund

În clipele când șoapta spărgea râzând plăcerea Și-atunci când nepăsarea era iubita mea, Ființa-mi obosită se cobora-n tăcere Pășind încet, pe vârfuri, către speranța ta. Nu știu dacă durerea

Tu lasă-te purtat de vânt Asemeni frunzelor în noapte Privind spre cerul sângerând Al umbrelor deșarte... Și lasă-te purtat de vânt Acolo, spre niciunde, Unde e cerul