Horațiu Pușcă

Duios îmi mângâie sufletul gândul la tine să-mi fi buchetul florilor de crin aș vrea, să simt parfumul lor... doar frunza ne desparte așternută-n timp peste al meu destin eu soarele ți l-am

E cald și frig în sufletul meu acolo ești mereu privirea zidită ochii tăi buzele tale buzele tale lasă urme în relief pe inima mea ne suntem privește la frigul dintre noi oriunde te-ai

Nu vreau să-ți ating durerea, Eu pot, de acum, să trec, Din rana adâncă a sufletului tău; Să vin c-un gând bun, O clipă numai trăind... Vreau doar să-ți simt mângâierea, Reușind, de acum, să te

zâmbește luna pe o cărare ascunsă în părul tău mângâierea mea trezește pădurea adormită cu jocul mâinilor eliberat de vis sărutul mi-a fost fluture săgetat fin în stea de argint pe coapsa

Iată! Ne reîntâlnim! Ce speranțe, ce ușurare! sau, poate, nu..oh, nu, E doar o adiere de vânt? totuși e a ta mișcare! Vreau și sper demult, să-ți spun că te iubesc, așa, din

strigătul, l-am auzit, întuneric rece al uitării. locul lăsat gol în urma ta, viu. fabrica de vise tremur... un adevărat coșmar trezirea mea. un gust amar, îmi lasă, moartea ta în

Electrizat de un posibil infarct lângă mormântul tău arestat de un gând, simt glasul coasei cum se apropie îmi țiuie-n urechi șoapta ce mușcă mărul rostogolit într-o parte despărțirea ne