Hanus Nicolae

A trebuit să vină un copil Să mă întrebe dacă-s fericit, Cu glasul lui asemeni unui tril - El fiind ghidul, eu...un rătăcit. Am vrut să-l bat, căci adevărul doare, Dar îndărătnic el la mine

Sunt trist și astăzi, ca și ieri, Dar nu dintotdeauna, Sunt trist că nu mai am puteri Să potolesc furtuna, Ce-n sufletul meu s-a format Din aburii iubirii, În timp grei nori s-au adunat Ce-i

Ai apărut în viața mea Sfioasă și divină, Lăsând de-atunci în urma ta O undă de lumină. Tu ai venit, dar ai plecat, Așa cum tot se-ntâmplă, C-un început și c-un sfârșit Iubirea ne

Timpul șterge toate - Iubiri, dureri, păcate, Îți șterge toată viața, Prin gând presărând ceața. O iubire ce-a apus, Gândul care ți-a impus Să nu uiți de ea nicicând - Te atinge

Toate-n lume-s minunate, Fantezii inegalate, Lucruri ce la alții plac Eu le-admit scârbit și tac. Știu că ne-am modernizat Și mașini am preferat În locul nostru să trudească Și tot ele să

Sunt momente-n viața noastră Când nu ști ce să mai faci, Rezemat de o fereastră Îți vorbești în gând și taci. Te întrebi, apoi răspunzi, Te-nțelegi chiar minunat, Poate pentru că-ți

Să fi rău, viața te-nvață, Chiar de-ai fost o mâță blândă, Căutând acum osândă Cu un zâmbet ce îngheață. Cad în plasa-ți egoistă Toți acei ce-au fost ca tine, Ce-ncruntați privesc spre

Te-ai întors la mine vară, Ești ploioasă nu, ca-n an, Plângi din zori și până-n seară, Că îmi plouă din tavan. Aș dori să stau la soare, Pielea albă să-mi prăjesc, Iar în ape limpezi,

E vară iarăși, ca atunci, Parcă nimic nu s-a schimbat, Cu soare, multe flori pe lunci, Doar tu lipsești. -De ce-ai plecat? Alături trebuia să-mi stai, Ca să n-aștept să mai

A fost o vreme când puteam zbura, pluteam deasupra pădurilor de brazi până ochiul de șoim înecat în mare era reanimat de asfințit. Noaptea zburdam printre stele, sfinte felinare pe aleea

Ce transformă omul în poet, O viață-n măsluiri de rime, Pierdută fără un regret - Căutând muze mintea să-i anime. I-aduce versul oare fericirea Ce realitatea zilei i-o răpește, Sau prinde-n

-Am fost contemporan cu Păunescu! O spunem toți si ne mândrim cu asta, Îl preamărim și-l punem la icoane - Tămâie-i rima lui ce umple casa. A trebuit ca moartea crud să stingă Flacăra vie

Ai rămas orfan, ca plopul, Risipit printre colegi, Lângă drum, la iarmarocul Unor bieți bătrâni betegi, Care umblă, zi și noapte, De lângă casă să își vândă O vițică, printre șoapte, Ca apoi

La izvorul de sub munte De pădure desenat, Primitor ca un părinte Ce așteaptă ne-încetat, Ne-am oprit pe niște lespezi Potrivite-n jurul lui, Privindu-l în ochii limpezi Însetați de-ai

Te-am iubit, sau te iubesc, Cum oare să îți vorbesc, La trecut, sau la prezent, Ori să tac, să fiu absent? Cum am fost până acum, Neputând alege-un drum Accesibil firii tale, Ce nu are munți

Mamă, mă gândesc la tine, La lumea-n care ai plecat, Þi-o fi acum mai rău, mai bine, Decât în lumea ce-ai lăsat? E ziua mea, dar este prima De când pământul te-a ascuns, Tortul meu azi e

Dragostea, la prima vedere, Lovită în fașă și tot nu piere, E mai presus decât o dorință, E-a jumătății tale ființă. O întâlnești când nu te aștepți, Nici nu te-ntrebi de o să regreți, Poți

Cât mi-ai lipsit, adolescență! Cu a ta minte inocentă Și-a ta privire calmă, lentă, Un larg izvor de imprudență. Cu tine eu zburam prin cer, Oceanu`-l străbăteam înot, Căci nu știam să spun

Nu ne-mpăcăm cu gândul morții Oricât de bolnavi am fi, Că viața-i împărțită-n porții: Te naști, trăiești... și vei muri. Nu poți să crezi că tot dispare, Că după viață e... nimic, Neant de-ar

Nimic nu-mi schimbă viața, Toate-n jurul meu s-au ofilit, Sufletul mi-l simt ca gheața, De zbucium inima-mi s-a împietrit. Privesc pe cer cum arde Luna, Luceafărul și stelele-i în

Voința mea legată-i de-o piatră grea de moară ce gâtu-mi încovoaie, doar în pământ privesc, iar lacu-i pe aproape și fundul lui mă cheamă - într-un abis haotic pașii îmi rătăcesc. Cu gura în

Azi, de ziua ta fetițo Al tău tată n-a venit, Dar aș vrea să ști micuțo - Doar la tine m-am gândit. Mă vedeam cu tine-n brațe Mângâind al tău căpșor, Iar a tale mâini micuțe Strecurândule-mi

Parcă mai` ieri eram copil și biciuiam nemilos caii timpului care trageau după ei caruța cu roți de lemn unde îmi aruncasem grabit visurile. Mai opream doar să mă joc noaptea, la început, iar

Primăvara-i începutul, E secunda sau minutul, Clipa scurtă-a tinereții- Un prolog frumos al vieții. Vara, e prima iubire, Liniște și fericire, Vremea-n care hotărăști Cum dorești să