Parcă mai` ieri

Parcă mai` ieri eram copil și biciuiam nemilos caii timpului care trageau după ei caruța cu roți de lemn unde îmi aruncasem grabit visurile. Mai opream doar să mă joc noaptea, la început, iar mai apoi, furam roua de pe buzele coapte care îmi tăiau calea prin poienile înflorite, dimineață. Într-o zi am întâlnit un loc mirific în care nu m-am abținut să nu opresc și unde, parcă vrăjit, mi-am instalat tabăra, am dezlegat caii și i-am lasat să pască, visurile le-am adunat într-un sac și întins pe iarbă mi le-am așezat sub cap. M-am trezit spre seară parcă mai obosit, noapte își împrăștia grăbită cearcănele negre peste pajistea pustie înțepată de razele de lună. Se lasă frigul și mă intreb: -Unde mă grabesc?