grigore avram

Este mult sau puțin? Mă întreb și aștept Până când norii grei se transformă-n furtuni. N-am să pot, n-am să știu dacă-i bun sau inept Să privesc înspre cer și să sper să te-nduri Să rămâi un

Să plec de tot din anotimp? Mi-e greu să mă desprind de sol Când lumea mea e fără timp Și-ntunecat e cerul gol, Fără de Lună și de stea. Mi-e greu, pe drumul tot mai plin, Cu ce-a rămas

CUVÂNT PE HÂRTIE De n-ai mai veni dimineața din Cer În zborul nebun, lipit de viață, Eu n-aș mai putea în lumină să sper Și nici în genunchi doar curajul să-ți cer Când mâna, căuș, dă

Drumule bătut de veacuri, Ochii mei te mai amână De promiți să-mi fie leacuri Pentru înc’o săptămână Visuri care mă combină Când cu mândra-n ulicioară, De iubire veșnic plină, Ce m-așteaptă-n

CÂND PLOUÃ De când plouă cam mult, ochii lumii sunt triști, Te condamnă la somn, te îndeamnă să riști În puține măsuri la multiple nevoi, La pământul de lut, la ființa din noi. Însă pare

ILUZIE MÃRUNTÃ Sub haina ta, iluzie de toamnă, Încă mai simt dorințele în rânduri, Cum mă pătrund, cum tainic mă îndeamnă, Cum mă sucesc, cum mă îngheață-n gânduri. Autumnal mă-nscriu cu

ÎN PALMA BUNICULUI MEU În palma bunicului meu Răsar primăveri muribunde Ce par să-l învie mereu Acolo, aici sau niciunde. Iar eu, cu privirea la stea, Duc lutului floarea nătângă Să

DRUM ÎNTRERUPT Un crustaceu se zbate în lumea lui întoarsă, Ca nimeni altul, poate, pe o potecă ștearsă. În plină dimineață norocul și-l încearcă, Să meargă mai departe, tot mai departe,

CUVÂNTUL LA UNII? O daltă ce sapă În suflet. Nebunii Cu el se adapă. Și răii și bunii Îl au. Dar îl scapă Din baierul gurii Când morții beu apă De grija pădurii. Iar norii ne seacă Cu

DE-AȘ FI AVUT De-aș fi avut o singură zi clorofilă, M-aș fi găsit un rost îmbrăcat în argilă, Un sâmbure dornic de un cuib de lumină Sau un soi de granit ce se vrea rădăcină. Mi-aș fi

Deși ești full de-nvățătură Și de nimic nu-ți este frică, Tu-ntotdeauna-n Prefectură Ai să rămâi doar Oprea Mică.

ÎN ALTÃ PARTE În felia mea de timp Caut clipa albă, ninsă, Lumânare-n vechiul câmp, Stea în cetina aprinsă. Și pe dealul dintre văi Noaptea, când pândește Luna, Caut încă-n ochii

CE ÎNSEAMNÃ, DE FAPT, A AVEA DIN BELȘUG Să ne fie mai bun traiul nostru de jug? A avea, a spera, a putea să mai ceri, A întoarce pe dos planul lumii de ieri? A te-nchide în mit cu tăcerea

Nu-i vina mea, Dar nici a ta Că azi, mai mult decât oricând, Mă prinde Soarele flămând Deasupra codrului, în frunză, Când, obosit și fără voie, Rămas e norul fără rânză Și, de atâtea voci ce

Deasupra casei mele e un dâmb Ce mai așterne câte-un colb de seară Când Luna poate să zâmbească strâmb. Deasupra casei mele-i primăvară, Cu-atâtea raze colorate viu Ce dinspre tufe-n minte mi

Necuprins e cuprinsul cuvintelor goale Și-adânc e misterul născut din puțin, Cel rău se-ntărește când binele-i moale, Minciuna e multă când hău-i deplin. Dar toate acestea dau lumii culoare Și