Poezii

Creativul adult este doar un copil care a supraviețuit în noi , subtil, demult. Neîmpăcat cu vremea sparge clepsidre răspândind nisipuri în ochii răutății și pe chipuri controversat

Sunt biete manuscrise Aceste nopți ce tac, Cad ,parcă, interzise Într-un zidit iatac. Suspină trist ca marea Printre pământuri reci, Se nasc șoptind cu zarea Nemaimurind în veci. Aceste

Puteam să merg departe Cu câte aș fi vrut N-am mers departe cu nimic Din câte-aș fi putut ! Am rătăcit cu stihul În umbra umbrei mele Cu timpurile toamnei Stingând atâtea stele. Am

Sufăr....și nasc poetul din mine Într-o altă parte a firii mele.... În partea unui înger desenat, Înger de văzduh ireal ! Colocvii de neștiintă se-mplântă În sângele meu carbonic Deslușind

Pornesc pe sticla unui drum opac Și cântăresc necântărite gânduri Nereușind să scutur dintre rânduri Cuvinte legănate de hamac ! Socot cu clipe ceasuri de culori Împăturite-n timpul ce-a

Sunt clipe ce se nasc încet Și trec zburând în stol, Le prind în gândul meu ascet Jucând același rol. Cum păsările nu rămân Între pământ și cer Am neputința să amân, Acele clipe

Să-mi scriu viața în vers alb târâtă prin noroaie, Negreala acestei mocirle să-mi fie cerneala, Găndurile mele pe hârtia de cristale lichide Se înfașoară din ce in ce mai strâmte! Sunteți zeci

Lumina e aprinsă în odaie, Stau umbre adormite peste grinzi Și într-un colț , tăcută , tu bunico În gânduri prea albastre te perinzi! Așa cu dor tu mâinile dibace Pe degete bătrâne ți le

Am ajuns într-o cameră cu feerie de gheață și de patimi. Și chiar dacă erau lacrimi nu îmi mai era frig, era cald pentru că am aflat două inimi! Una era închisă în rece iar cealaltă era a

Cavalcadă de idei printr-o minte stearpă veșnic scânteiată pe un ton labil, Logodiți în gânduri cu amor subtil Suntem niște îngeri triști și fără harpă! Plângem în tăcere , socotim in

De ce în dragoste ne este timpul mic? De ce , la început , ne păsuim mai toate, Apoi nimic? De ce o frunză e privită cu surâs Iar când e galbena călcăm pe ea Și-o luăm în râs? De ce

M-am născut într-un vers si se făcea mișto de mine, cum că gheara abisului e nocturnă și nu avem dreptul , prin veacul ăsta , să subjugăm zile! Ce inepție......,ce margini lărgite de hău, hău

Tu,chip de nea din fulgi de nemurire, Un veac eu te-aș privi neîncetat, Te-aș duce pe a zborului rotire, Ți-aș plăsmui din suflet un palat! Te-aș pune pe tărâmuri nevăzute Să nu te fure zmeii

De ce nu vorbim cu munții , măcar în gând? Ar putea să ne pună in legatura cu timpul Și cu drumurile pe care nu le știm. De ce nu vorbim cu munții , măcar plângând? De ce nu vorbim cu ploaia,

Ah , ploaia în ce limbă șoptește te iubesc Când cade peste verde și peste nefiresc ? Dar luna când privește al nopții lung amar, Ea cand iubește , oare , mai bea câte-un pahar ? Izvorul când

Au înflorit castani în timp de mai Sub umbra rebegitului april, Se-ntorc culori în pământescul rai Iar fructele se nasc într-un pistil. Când așteptarea lamei de cosaș Devine tot mai scurtă și