Mediu
nu demult purtam pantofi roșii
cămăși roșii
curele roșii
vise rosii
acum roșu a rămas doar cerul
pe care îl respir
prin gaura cheii
cand se apropie miezul noptii
vând câte o bucată din mine
să-mi pot cumpăra ziua de mâine
niciodată două
sunt prea scumpe
dimineața împing tavanul
cât să mă pot plimba
în genunchi
un Atlas cu tavanul pe umeri
m-am obișnuit
nici nu mai știu cum era altfel
când mă voi termina de vândut
știu că dealerul îmi va spune
nu e de ajuns ce-mi dai
mâine vei avea zi scurtă
022.845
0
Remarcabile:
„când se apropie miezul noptii
vând câte o bucată din mine
să-mi pot cumpăra ziua de mâine”
și
„dimineața împing tavanul
cât să mă pot plimba
în genunchi”
Finalul cam diluat, poate ar merge concentrat, dar dat fiind că nu e trecut la poezie poate rămâne și așa (e o formulă care se digeră ușor).
Concluzie. Deși tema nu e nouă (alienarea în căutarea sensului pentru o nouă zi plus un pic de angoasă a neființei) - abordarea e suficient de originală cât să merite vizibilitate și feedback.
A la bon editeur, salut! :))