Robert Șerban - ochiul jurnalistului, sub streașina scriitorului (*)

Prima impresie când am primit volumul “Ochiul cu streașină” a fost jumătatea de față a lui Robert Șerban ce mă privea de pe copertă – și mi-a venit în minte întrebarea dacă aceasta aparține scriitorului sau jurnalistului. Autorul ne avertizează din start că textele au fost alese doar după criteriul culegerii și salvării lor într-un computer, că nu au fost scrise cu gândul de a fi cuprinse între copertele unei cărți, ci doar din dorința de a mișca ceva în cititor – „măcar în mușchii săi faciali, care provoacă zâmbetul – sau rictusul”. Desigur, deși pornit la drum fără vreo ambiție declarată, lui Robert Șerban i-a reușit mult mai mult. Sunt calități ale editorialistului pe care unii s-ar putea să-l descopere cu uimire abia acum, în paginile „Ochiului cu streașină”. Evident, condensarea formelor, o anume disciplină a scrisului, fac parte din arsenalul jurnalistului, însă eu m-aș opri la atenția autorului pentru lucrurile aparent mărunte, care vor spori, aidoma vinului bun, valoarea în timp a cărții. Acele lucruri care dau savoare epocii și care vor dobândi, odată cu trecerea timpului, valoare de documentar. Să nu zâmbiți, citindu-l pe Robert Șerban, mi-a venit în minte osteneala, de neînțeles la vremea ei, cu care Ionel Teodoreanu nota strigătele comercianților stradali, publicitatea prin viu grai dispărută azi. Sensiblitatea și receptivitatea față de mediul înconjurător sunt deopotrivă trăsături ale poetului, scriitorului și jurnalistului. Am descoperit cu plăcere că Robert Șerban – jurnalistul este darnic în aprecieri cu toate figurile mișcătoare, mai puțin tinere, dar veșnic neliniștite ale politicii dâmbovițene, de la președintele Traian, alias „Șeful din oglindă”, „tizul parțial al împăratului roman” și până la Adrian Năstase, zugrăvit în tușe groase, cel din „Trasul la rame”. Calitate rară acestă imparțialitate, devenită mai nou un fel de floare palidă, amenințată cu dispariția în urma emisiilor poluante de fum gros venit dinspre fabricile de știri din capitală. Atunci când vorbim despre un volum de editoriale, un crieriu esențial de apreciere mi se pare a fi valabilitatea în timp a opiniilor exprimate. Texte scrise în 2002 rămân în picioare și azi. Asta însemnă să fii jurnalist. La capitolul idei valabile sau semnale de alarmă confirmate în timp aș remarca avertismentul din editorialul „Să ne ținem nebunii acasă” , text consacrat ucigașei părintelui de la Taize, nefericita precursoare a valului de infracțiuni care au oripilat Italia câțiva ani mai târziu. Perspectiva exportului de criminalitate a fost foarte bine surprinsă de Robert Șerban cu ani în urmă, la ora când știrea respectivă era, pentru majoritatea colegilor de breaslă, un simplu fapt divers. Găsim în “Ochiul cu streașină” al lui Robert Șerban un amestec bine dozat de umor și îngrijorare. Din fericire, spre deosebire de unele Cassandre ale presei autohtone, Robert Șerban nu se lasă doborât de cea din urmă, deși la un moment dat are o radiografie a lehamitei, a lehamitei fără leac, foarte evocatoare. Și nici nu i-ar sta bine lui Robert Șerban haina încruntării pe care o îmbracă unii editorialiști doar pentru efect sau pentru că așa... dă bine. Salvarea autorului și a cititorului vine de la o specie de umor aparte, de sorginte oltenească, strecurat în pastile precum „Ca-n desene animate” sau „O dilemă de vară”, cea dedidată așa-zisului eveniment cultural al anului – concertul Shakirei la Timișoara. În editorialele sale, Robert Șerban nu decompune sau recompune realitatea prin prisma ficțiunii, cum ar face-o în ipostaza de scriitor, ci o decodifică, folosind instrumentul culturii. Altfel spus, Robert Șerban - jurnalistul, valorifică aspectele aparent banale din spațiul înconjurător fără a ezita să uzeze, adesea cu nonșalanță, de bagajul său cultural. Deși Robert Șerban reușește editoriale de efect folosind maniere diverse de construcție a textului, unele chiar surprinzătoare, mă voi opri asupra unuia pe care îl consider reprezentativ. „Aceeași Tamară, mai puțin amară” este poate cea mai bună ilustrare a lui Robert Șerban în dubla ipostază de scriitor și jurnalist. Aici avem în mod clar o mostră de utilizare inspirată a anvergurii intelectuale, a cunoașterii literaturii, pentru a face interesant și atrăgător un subiect devenit tern prin exasperanta lipsă de imaginație cu care a fost tratat în presa centrală: este cazul „mătușii Tamara”. „Domn cultivat, iubitor al diverselor forme pe care cultura le îmbracă, Adrian Năstase l-a citit, am convingerea interioară, pe Emil Brumaru. (s. n. - iată acel umor aparte, de sorginte oltenească, care răzbate când și când în editorialele sale. De câte ori citesc astfel de pasaje, îmi apare în minte, ca într-un flash, un anume gen de privire iscoditoare care-l prinde atât de bine pe realizatorul show-ului cultural „A cincea roată”, devenit blazon al Analog TV). În consecință, a făcut cunoștință cu unul dintre personajele poemelor brumariene, Tamara. (...) Mi-l și imaginez pe autosuspendatul președinte executiv al PSD citind acasă, topit în fotoliu – în timp ce la partid e ședință cu spume – din sonetele moldavului și suspinând. Cu gândurile duse (...), pasibil prin urmare de eroare, iată-l ajungând la sonetul XXXV din „Infernala...”: Tamariușka, ți-e contul bogat ca un nămete/ De nea strălucitoare căzută lin pe pat/ Să mă scufund într-însul pios și pe-ndelete/ De-atât amar de vreme, visând, am așteptat./ Ascunde-ți capu-n perne și lasă-mi-l în seamă./ Oh, nu-mi lua speranța acestui fraged rai/ Ce mintea mi-o orbește și sufletul mi-l cheamă (…)” M-am oprit asupra textului de mai sus pentru că acest tip de abordare a realității înconjurătoare și decodificarea ei cu argumente sau pretexte inspirat alese din sfera culturii constituie nucleul, sămânța, ideea din care s-a plămădit succesul emisiunii „A cincea roată”, emisiune ce ar sta cu cinste și în grila TVR Cultural (ideea ar putea fi preluată, de ce nu?). Tot la capitolul dinspre literatură , mi-a atras atenția editorialul „În grădina lui Ion”. Aici este vorba despre încercarea... murală a caricaturistului Ion Barbu de a pune literalmente literatura la zid, sau, mă rog, pe zidurile Petrilei, așezare minerească excelent definită de Matei Vișniec drept „oraș de rezevă”. Iar acesta, „orașul de rezervă”, a reacționat ca atare, cu mânie proletară, la inițiativa subtil ironică a lui Ion Barbu, devenit intelectualul „subversiv” în a cărui grădină păsărelele nu se aștern pe somn, după rețeta liniște egal soia. Așadar, ca să răspundem dilemei de la început și pentru a avea o imagine completă a lui Robert Șerban - jurnalistul și scriitorul - nu trebuie decât să deschidem cartea și să o citim. Și citind-o, copertele I și IV se vor atinge, dezvelind chipul unic al autorului, în cele două ipostaze ale sale. _________________________ (*) Robert Șerban – „Ochiul cu streașină”/jurnalistică, Editura Tritonic București, 2007 Cuvant la lansarea de la ProArte 31 decembrie 2008