tacerea

Nu mai ramane nimic... Suntem doar povesti pe care nimeni nu are timp sa le asculte, povesti despre vise, sperante, iubire si mai ales despre suferinte. Multe suferinte adunate cu fiecare zi si astfel devenim povesti triste. Si ca ironia sa fie desavarsita, ceasul pentru noi bate mult prea repede, masurand in ierni reci drumul catre uitare, asa ca nimeni nu isi mai poate permite sa asculte pe altcineva, pentru ca prin asta se daruieste, si astfel, renunta la o parte din viata sa. Cei mai buni dintre noi au darul daruirii de sine si fara sa ne dam seama ii stivim cu a noastra dureroasa existenta. Asa ca nu ma intreba de ce te privesc in tacere, si ascult cu atata atentie banalitatile pe care mi le insirui. Fara sa sti, asa iti spun cat iubesc. (tu ce fel de poveste esti?)