A t a v i s m

Cândva, demult, la mine-n sat,

A fost ca ieri, a fost odată,

Venea, cu ursul antrenat,

Ursaru, -n mână cu o cioată;

Și-n pas vioi, pe lângă el,

Fudul, să-l vadă asistența,

Pășea un țanțoș puradel,

Cu un tambur ținând cadența;

Iar ursu, -n lanț, mergea spășit,

Călcând cu stângul după tobă;

Stau câini în gât cu-n hârâit

Și mâțe se-ascundeau în sobă;

Apoi ursarul îi da semn,

Cu cioata-nfiptă între coaste

Și Moșul se-nălța la-ndemn,

Că timp n-avea să mai adaste;

Și mor, mor, mor și mor, mor, mor,

Dansa și se dădea de-a tumba;

Trei babe știrbe, în pridvor,

Râdeau, crezând că asta-i rumba;

Și mai făcea și-un giumbușluc,

De mulți ziceau că e miracol,

Mătușa Lina, balamuc,

Unchiașul, însă, nu, spectacol;

Din curți săreau atunci dulăi,

Printre uluci să îl inculpe

Și se-arătau așa de răi,

Plămânii parcă vrând să-și scuipe;

Dar Moșului nici nu-i păsa

Că ei băteau ca și o toacă;

Și-un sat întreg se veselea,

Cum câinii latră, ursul joacă.

Și când ursarul, mulțumit,

Un semn făcea, că totu-i gata,

Martinul se oprea smerit,

Iar satul îi punea răsplata

În sacul rupt, care-aduna,

Încetul cu încet, grămadă,

Puținul ce se nimerea

Să-l aibă omul prin ogradă;

Apoi alaiu-o lua din loc,

În alte sate să ajungă,

Talentul să și-l pună-n joc,

Să mai adune ceva-n pungă.

Și iar dulăii se porneau,

Cu lătrături și mai zevzece,

Pe când sătenii urmăreau

Cum câinii latră, ursul trece…

Eheei! dar anii, zeci și zeci,

Trecură-n fugă, cu momele;

Ursaru-și doarme somn de veci,

Iar Lina-i oale și ulcele;

Și toți ceilalți s-au dus și ei

Și-au luat și obiceiu-n raclă…

Dar iată, eu nu pot să-nchei,

Că, undeva, o mică faclă

Mi se năzare, tremurând,

De parcă-ar vrea chiar să răsară…

Și-odată licărul plăpând

Irumpe larg și dă pe-afară,

Străluminând cu raza lui,

Ce mi se-oprește drept în tâmplă,

De văd ceva ce zici că nu-i…

Și totuși văd că se întâmplă:

Într-un filon ce-a conservat

O spiță peste generații,

Se mișcă un conglomerat…

Eu cred că am halucinații,

Când, din uitatul loc de veci, –

Pe care nu-l știu unde este,

Da-i peste tot, pe unde treci,

Altminteri n-ar mai fi poveste

Din care-acum să mă adap –,

Răzbate-un geamăt… Iese-o mână…

Mai iese una… Iese-un cap…

Apoi din veșnica țărână,

Ce o credeam c-a vindecat

Această lume de himere –

Un univers de mult plecat

Să-și ducă viața în tăcere –,

Ursarul iese-n relief…

Dar nu, nu-i el, că n-are cioată;

Și n-are urs… Iar din fief,

Cu el, răsare-o-ntreagă gloată,

Ce dă năvală peste sat;

Și, îmbrăcați la patru ace,

Vin toți grăbiți și cer mandat,

Să pună ursul iar să joace;

Iar pentru asta ei nu vor

Decât să vină tot devotul*,

Să spună limpede, în cor,

Un simplu DA. Și să-și dea votul.

Se uită satul chiondorâș:

– Da’ unde-i ursu’?

– E-n pădure.

– Minciuni, șoptește un pârâș.

– Ba nu. Culege fragi și mure;

Iar el mai este și pândar

Și în curând o să purceadă

Să vă aducă vouă, -n dar,

De la prisacă și cireadă,

Un lapte, -o miere, un polen…

Însă cum satul nu prea-i crede,

Ursarii mai promit și-antren;

Ba unul iute se repede

Și vine cu un toboșar

Și-un ursuleț de jucărie,

Ce-i mânuit de-un păpușar;

Că satul vrea și comedie;

Și se pornește iar tumult

Și lumea este îmbiată,

Că urs n-a mai văzut de mult,

S-au n-a văzut chiar niciodată;

Se-mpart și câinii și nu tac,

Văzând jivina ce răsare;

Și-o latră unii în atac,

Iară ceilalți în apărare.

Dar un ursar, oftalmolog,

În ochi, pentru o viață roză,

Le toarnă-ncet, ca pe un drog,

Picăturica de hipnoză:

– V-aduc, vă dau, vă fac, vă dreg

Ce n-ați avut voi niciodată…

Și-alegătorii înțeleg

Promisiunea că e dată.

Apoi cu toții se unesc,

Ursari și lume, vasăzică

Și, în feericul sătesc,

Încing pe loc o tananică.

Iar la sfârșit de tărăboi,

În timp ce ursul-jucărie

Se duce-agale prin zăvoi,

Tot satul crede în magie.

Și râd ursarii să se-nece,

Cum câinii latră, ursul trece…

* DEVOT, -Ã adj., s.m.f. (rar) 1. Pios, religios; bigot. 2. (neobișnuit) devotat. (Dicționarul de Neologisme, ediția a III-a, 1978).