Axa TDZ

Era noapte. Undeva, luna bătea printre jaluzele un semi-cristalin obosit, de-logat sub o pleoapă grea și umedă. Pierduse tot. Într-un efort inutil să uite, forțând o detașare ce nu-i era caracteristică, de fapt derula aproape inconștient momentele de dinainte, mai mult ca un refuz al acceptării noii situații în care se afla și pentru care unica previziune pe axa imposibilului ar fi fost: „de neconceput”. In neacceptare, asocia intuitiv ireversibilitatea cu lumina primită pe care și-o autosugestiona stimul de mișcare în ambele direcții. Chiar i se părea că e o oglindă. Ei, bine... nu era. Fugea, fără să știe, cu brațele întinse doar spre o lună deraiată într-un crater. Ironic, o mână invizibilă mutilase axa Z în jos. Ce ciudat!... deși pliat dezaxat în eclipsă, a oftat ușurat. Nu-l mai durea nimic...