Concurs de patetism : mecanică pentru copii

Oare cât o să mai dureze ?...această tranziție, sau mai degrabă adaptabilitate la un sistem șablonat de alții. Bătrânii, ăia care-au fost, chiar și noii veniți, aveau o vorbă : \"nu-ncerca să repari ceva ce nu-i stricat\". Problema e că noi numai de stricăciuni am avut parte, conjunctural vorbind. Sunt penibil, știu, dar ce altceva mi-a mai rămas de făcut ? Mă doare inima să văd în jurul meu atâta suferință, atâta disperare, atătea abandonuri, atâta luptă pentru un concurs fără câștigători, o competiție către brațele larg deschise ale sărăciei - și nu mă refer la sărăcia materială, oarecum mai puțin ingrată ca sora ei mai mare, spirituală. Sunt oameni și oameni : toți vor să facă ceva cu viața lor. Ce facem însă, când ne trezim în fața neputinței impusă de constrângere ? Întreb și eu, ca un dobitoc cu diplomă, legitimație cu acces nelimitat la orice nivel al curiozității : cât trebuie să dai cu capul în zid, să descoperi în final că totuși cărămida e mai tare ? Metoda cea mai sigură de a reduce valoarea unui om la neputința de a aplica ceea ce sigur ar trebui să reprezinte un avantaj pentru el, educația, este să-l constrângi să se gândească doar la supraviețuire, anihilându-i astfel orice șansă să fie productiv spiritual. Patetic. Culmea e că înainte, multe valori spirituale, găseau culoarul necesar să-și facă simțită prezența, oricât de greu ar fi fost. Ce să înțelegem din treaba asta ? : - a scăzut nivelul intelectual ? - erau mai consecvenți, mai motivați ? - nu erau atât de copleșiți de non-valoare, prezentată din ce în ce mai des ca singurul model viabil de succes ? Greu de răspuns. Poate câte puțin din toate. Falimentul intelectual actual nu este neapărat doar o consecință, ci aș îndrăzni să afirm, un mecanism intim acceptat prin neconștientizarea fenomenului în sine și momentului : pentru că este, la fel ca în mecanică, un moment al forțelor. Mușchii celui de lângă tine, afișați cu toată nonșalanța generată de nerezonabilitatea scăpătării prin orice mijloace, generative de praguri infracționale, corupție și ce mai doriți dvs, este într-un fel cuplul de forțe de care vorbeam, ca un echilibru aparent stabil, la ceea ce ar trebui să-ți ofere de fapt, ca stabilitate, propria valoare asumată și economisită prin educația proprie, adevărata cutumă. Pare paradoxal, dar, în momentul în care omul descoperă acest mecanism, acceptandu-l ca pe un compromis ce trebuie făcut, se trezește brusc în fața a două ipostaze : - să renunțe la luptă, sau - să accepte necondiționat cascada de compromisuri care vor urma, ignorând astfel un principiu de bază al menirii proprii : credința. Credința că nu ăsta e singurul mod de-a răzbate, degenerând în proprii tăi ochi, vânzându-te patetismului ca ultimă alternativă oferită. În final, credința că exită o ierarhie valorică autentică bazată pe cultură și spiritualitate ar cam trebui să învingă, pariul câștigat, fiind motorul cu ardere internă și orice frecări ar avea, ele sunt doar dovada vie că se mișcă : triumful împotriva motorului cu abureală băgat pe gât de second-hand-iștii de ocazie. Rezistența la înaintare este doar o chestiune de timp și intemperii trecătoare, iar : \"sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin \", s-ar putea să devină combustibilul Euro 7 cu grad diminuat de poluare.