Per aspera ad astra....

Nu stiu de ce, ma simt si ma complac intr-o perpetua asteptare....intr-un zbucium care se hraneste si creste din el insusi, pana ce ajunge sa ma sufoce cu omniprezenta, cu zbaterile, cu nelinistile care ii sunt prin excelenta componentele de baza.....as vrea sa las macar pentru cateva clipe mantaua asta grea de pe umeri, sa ma simt dorita si pretuita pentru ceea ce sunt....prizoniera intr-un joc bizar, cu reguli pe care numai eu nu le inteleg, asta e sentimentul care imi revine pana si in clipele in care ar trebui sa fiu eu insami...nu stiu daca ceea ce sunt e real sau doar o proiectie...nu stiu daca mi-a iesit ceva bine pana acum, dupa standardele mele...un prieten imi spunea odata ca traiesc intr-un mediu ostil...acum simt ca a da vina pe ce ma inconjoara este primul pas catre nebunie si autosuficienta....nu mai pot avea incredere in oameni, ma astept sa fiu lovita zilnic, intr-un fel sau altul, si intamplarea face ca macar aici asteptarile mele sa nu fie infirmate...poate intr-un fel ciudat si grotesc e una din foarte putinele certitudini care mi-au mai ramas....ma stapaneste foamea de absolut si setea de semnificatie...prizoniera intr-un infern dantesc, in care vad roadele pomilor crescand aproape de mine insa sunt condamnata sa nu le pot atinge niciodata....