Punk

Viața oamenilor este la fel. Dacă este tristă, este la fel de tristă. Dacă este frumoasă este la fel de frumoasă. Dacă este roșie este la fel de roșie. Dacă este pătrată este la fel de pătrată. Oricum ar fi viața oamenilor, ea e la fel. „Mai devreme sau mai târziu” este cel mai puternic argument în acest sens. Argumentul global. În el sunt armonizate toate celelalte argumente pentru care viața oamenilor este la fel. Toate culorile. Mirosurile. Atingerile. Victoriile. Iertările. La de-astea mă gândesc. La victorii, la iertări și la adevărul despre iubire. Toate astea din cauza Firelor de iarbă și a unui poet imens. Deja o dau în pleonasm. Eu mă gândesc la asta. Autocarul se gândește la dreapta. Eu ascult Massive Attack. Autocarul ascultă Șofer. Este hotărât să danseze pe melodia asta până la Chișinău. Și nu face nimic altceva. Valsează prin întuneric. Pe sub stele. Mută luna de pe stânga pe dreapta. De pe dreapta pe stânga. De pe cer în lac. Eu stau la geam și văd cum face asta. Lângă mine doarme un rus gras. Îmi mai fute câte un cot peste carte când tresare în visare. Nu mă supăr pe el. Sunt nerăbdător să trecem granița. Am auzit multe lucruri despre Chișinău. Toate frumoase. Femei frumoase. Parcuri frumoase. Iarbă frumoasă. Haide-ți mai repede. De ce ne-am oprit? Să nu îmi spuneți că vă este foame? Foamea trădează lipsa de interes. Dar asta nu este problema mea. Cobor și eu cu ceilalți și mă duc să mă piș. Traversez câmpul împreună cu alții până ajung la un zid de beton. Mă piș pe el ca și ceilalți. Când se duc să se pișe în grup, bărbații parcă merg la vânătoare. Să vorbești oarecum amical cu alt bărbat în timp ce te piși sau să i-o tragi Pamelei Anderson când se fute cu unul în filmul porno pe care faci labă, e tot aia. Iată două momente asemănătoare din viața oamenilor, care nu pot fi trecute cu vederea. Dar nu mai contează. Suntem foarte aproape de graniță și începe să se crape de ziuă. Primul jet de lumină face primul pas de lumină. Și cade ca prostul de lumină în nasul de lumină. Întunericul nici măcar nu se sinchisește și face o mare greșeală. Întunericul e leneș și nepăsător. Balcanic aș spune. Și întunericul balcanic este ca omul balcanic. Cine trăiește aici știe despre ce este vorba. Întunericul balcanic este cucerit în numai câteva minute de jetul de lumină în pampers. Dar nici măcar atât. El pleacă singur, de bunăvoie. Este superficial și se plictisește din prima noapte pe care, spre deosebire de el, întunericul nordic o studiază cu atenție maximă luni întregi fără nici o scânteie. Cu gândul asta mă urc înapoi în autocar. Noaptea se zbate între întuneric și lumină în vreme ce noi trecem granița română și intrăm în zona neutră. Neutră de tot. Câțiva kilometrii ai nimănui. Lumina este cinstită. Mișcarea este cinstită. Și noi ne mișcăm cu autocarul prin cinstea asta. Când treci prin astfel de locuri, în care nu există nici un singur om care să le posede cu piciorul, îl poți intui pe Dumnezeu. Nimeni nu oprește aici de frică să nu se întâlnească cu el și să fie luat la întrebări. Se spune că poate fi necruțător dar nu se știe cu siguranță. Dumnezeu se termină la barieră. Acolo începe vameșul. Vameșul se urcă în autocar. Eu îi întind pașaportul. El se duce să îl verifice. Eu rămân liniștit pe locul meu. El se urcă în autocar și mă strigă pe nume. Eu mă ridic. El vine la mine și îmi întinde pașaportul. Eu îl iau. El mă dă jos din autocar. Eu privesc cum autocarul dispare, dispare, dispare......