mecanismele vii

Găuri fierbinți în plămânii cerului sunt munții iar când îi urc mă prăbușesc pe loc și las căderea să treacă prin mine. Alteori străzile prind viață și vrând să îmi arate cum stă treaba încep să alerge ca nebunele prin mine așa de repede cum eu nu am alergat niciodată pe ele și nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta. Indiferent de cine este vorba nu este altceva decât o altă gaură în cer. Uneori o privim de parcă acolo am arunca gunoaie, dacă am avea, numai să nu cădem din neatenție în ea la fel de simplu cum alte găuri din cer cad în noi. Floarea este născută pentru a fi ruptă în cinstea acestor evenimente. Ea stă pe loc și ne arată degeaba cum se plânge cu petalele, crezându-se superioară, și-mi cere să plâng și eu cu mâinile sau cu picioarele. „Îmi bag pula în ele de flori!!!“ îmi urlă în șoaptă prietenul meu mort și capul pulii sale străpunge pe loc centrul trandafirului galben. „Să fii crud și viu“, îmi șoptește culoarea din ultima respirație a florii, „căldura se exprimă doar în apropierea sfârșitului, ca o reacție a morții tinere la moartea bătrână. Toamna gravidă poartă în uter primăvara, fără să știe că istoria anotimpurilor este plină de copii care-și ucid părinții și le abandonează cadavrele pe trotuarele minților voastre.“ Din neîcredere față de floare dau fuga la oglinda din baie și mă privesc în ochi. Amintirile zac acolo în cimitirul de la capătul privirii. Mormintele anotimpurilor sunt pline de femei proaspete iubite de mult. Mecanismele vii țâșnesc din ele împroșcând totul în jur cu rotițe dințate și urme de unghii pe spate. Sângele de fier râde lăsând să se vadă cum fiecare dinte stă în teaca lui formată din doi dinți de lapte. Așa este normal, îi spun prietenului meu mort, tinerețea strălucește la ambele capete ale râsului. Mecanismele vii evoluează și devin sălbatice. Nu vor să se mănânce între ele așa că se mănâncă între ele, indiferente față de istorie și străbătute de un timp cu secunde neotrăvitoare. Se sparg pereții dimineții și pe la colțuri apar roboții. Ei vând droguri electronice ce fac gândurile să ne crească din cap în locul firelor de păr și dintr-o dată să țâșnească-n sus cu o viteză cutremurătoare. Surpriza este mare și corbii prinși în zbor își încurcă în ele picioarele. Imaginația transformă gândul în floare, în vrabie, în avion sălbatic și nărăvaș atras irezistibil de lumină. Pegași industriali roiesc noaptea în jurul stâlpilor de iluminat public. Realitatea ajunge săracă lipită pământului fără nici un vis în buzunare. Ea doarme pe stradă și se învelește cu ziare, are părul slinos, are unghii murdare, ne strigă în zadar pe fiecare în parte, se agață de noi cu disperare, dar toți ne facem că nu o mai cunoaștem.