Poezie
A șaptea pseudoglossă naivă a unui anonim în care are revelația că moartea este ultima frontieră de unde începe eliberarea către iluminare și citită confesional părintelui Pamfil
confesiune
4 min lectură·
Mediu
Iar mă-ntorc la tine,Doamne,trist,cu viața-mi efemeră,
Mult mai înțelept în gânduri când cobor spre înserare,
Stând cu viața-n fața morții,la cea din urmă frontieră,
Peste frunte mi se-așterne drumul spre iluminare.
Simt în trup eternitatea care-nvăluie-a mea minte,
De primejdiile lumii numai moartea mă desparte,
Cerul vreau să-mi fie-alături, ca să-l port peste veșminte ,
Ca o mantie albastră întinsă dincolo de moarte.
Mă văd mai bătrân ca timpul și știu drumul unde duce,
Moartea-o simt în măreție,coasa învârtind prin vreme,
Un cuvânt aș vrea din ceruri,spus, încet,de-mbărbătare
Și o mână-abia zărită,printre nori,ca să mă cheme.
Mă găsesc în multe gânduri care-mi sunt tot mai străine
Cu trăiri întâmplătoare încolțite-n mintea-mi-seră,
Rând pe rând apoi ucise fără ură sau regrete,
Iar mă-ntorc la tine,Doamne,trist,cu viața-mi efemeră.
Uit de toate câte-n lume și iluzii de-am avut,
Sufletul încerc să-l curăț,ca în ceasul cel din urmă
Să fiu limpede ca cerul când se-așează peste ape
Și-n nisipu-adus de gânduri mintea mea în el tot scurmă.
Sper că voi găsi un altul, rătăcit printre iluzii,
Să reziste dârz în toate în armura-mi lucitoare
Și în fața clipei triste să fiu veșnic ca un munte,
Mult mai înțelept în gânduri când cobor spre înserare.
Azi primesc iluminarea-n coborârea de pe cruce
Sufletul îl simt mai liber și trecut peste capcane
Iar privirea peste creste mă salvează din tristețe
Cum se-nalță dintre valuri o corabie-n oceane.
Este visul care-mi umflă pânzele,chiar zdrențuite,
Pe catarg se-așează luna ca pe-un raft de etajeră,
Tot mai retrăiesc iluzii coborâte-n nopți de veghe,
Stând cu viața-n fața morții,la cea din urmă frontieră.
Îmi trăiesc pe clipe viața câte nu mi-au încăput,
N-am avut destulă minte să le țin pe toate-aproape,
M-au rănit multe nimicuri dar nu am avut curajul
Să le-arunc salvându-mi viața din tulburătoare ape.
Multe-au poposit în suflet,altele nu-și găseau rostul,
N-am știut să-aleg în palme grâul de neghini amare,
Mi-am vândut multe iluzii până-n clipa-n care somnul
Peste frunte mi se-așterne drumul spre iluminare.
Sfârtecat de gânduri negre pentru ce n-am împlinit,
M-aș întoarce peste vreme în fotoliul de speranțe,
Aș găsi în grai cuvântul dacă-ar fi ca să mă apăr
De eșecul din iluzii mers cu ele în instanțe,
Martor fiindu-mi inorogul pe câmpii purtat de frâu,
Poposind în paradisul povestit de-un sfânt părinte,
Pe câmpii care din ceruri curge-o veșică lumină,
Simt în trup eternitatea care-nvăluie-a mea minte.
Le-am lăsat pierdute-n lume ca frunze pe fluvii duse,
Gânduri multe-mprăștiate prin pierdutele sertare,
Le simțeam cum printre clipe se duceau cum pierzi nisipul
Printre degetele mâinii după nopțile amare.
Timpul curge în clepsidre într-un fir cu clipe triste,
Prin amurguri înroșite cerul toamnei îl împarte,
Pe câmpiile visate voi păși peste o vreme,
De primejdiile lumii numai moartea mă desparte.
Mă vedeam că sunt în norul peste muntele albit,
Să ating cu mâna Luna ,ca-ntr-un basm cu Făt-Frumos,
Să-i șterg lacrima din pleoape când pe fața ei stă norul
Și cu părul ei de aur să-mi scot sufletul să-l cos.
Simt răcoare peste frunte și prin păr bate Zefirul,
Cade-o veșnică lumină pe grădina de morminte
Și din apele Uitării beau un strop să uit durerea,
Cerul vreau să-mi fie-alături ca să-l port peste veșminte.
Răsărind în multe gânduri din cuvintele nespuse,
Tot plecat prin anotimpuri și privind la păsări zborul,
M-am lăsat dus de iluzii că-aș putea să plec cu ele
Și să-ating nemărginirea cum atinge gândul norul.
Pe câmpiile visate unde-i veșnic primăvară
Și-unde-i ziuă după ziuă și nimic nu le desparte,
Voi trăi eternitatea și pe pleoapa-mi va fi cerul,
Ca o mantie albastră întinsă dincolo de moarte.
Mă văd mai bătrân ca timpul și știu drumul unde duce,
Uit de toate câte-n lume și iluzii de-am avut,
Azi primesc iluminarea-n coborârea de pe cruce,
Îmi trăiesc pe clipe viața câte nu mi-au încăput.
Sfârtecat de gânduri negre pentru ce n-am împlinit,
Le-am lăsat pierdute-n lume, ca frunze pe fluvii duse,
Mă vedeam că sunt în norul peste muntele albit,
Răsărind în multe gânduri din cuvintele nespuse.
Ca o mantie albastră întinsă dincolo de moarte,
Cerul vreau să-mi fie-alături, ca să-l port peste veșminte ,
De primejdiile lumii numai moartea mă desparte,
Simt în trup eternitatea care-nvăluie-a mea minte.
Peste frunte îmi așterne drumul spre iluminare,
Stând cu viața-n fața morții,la cea din urmă frontieră,
Mult mai înțelept în gânduri când cobor spre înserare,
Iar mă-ntorc la tine,Doamne,trist,cu viața-mi efemeră.
George Nica
001310
0