Eu, pe dos, cu mine, pe față

Ziua era specială, aveam o întâlnire importantă, undeva, într-un loc emoționant de secret, cu mine. M-am sculat cu noaptea-n cap. Am început să mă schimb, pe întuneric. Viitorul era blond, avea strungăreață și plete lungi, de vino-n-coace. Dormea, de-o viață, în camera vecină, plescăind din vise, scrâșnind din așteptări. Licărul, strecurat prin glasvandul dis-de-dimineții, l-ar fi putut trezi. Pentru nimic în lume, n-am vrut să se deștepte, îmi plăcea să-l privesc, adormit. Știam că treaz devenea pământiu, scofâlcit. Bombănea întruna că e Prezent. Am ieșit în hol, cu împleticiri mătăsoase, de pisoi, care deschide ochii întâia oară. Becul a adus neplăcuta constatare: îmbrăcasem zilele de-a valma, unele, pe față, altele, pe dos. Dar și eu exist, jumătate, pe față, jumătate, pe dos. Orologiul din piept bătea de multe ori înapoi, atât de puternic, că timpul începea să treacă foarte invers. De vorbe, nici nu mai zic, eu le căutam pe față, iar ele mă găseau mai mult pe dos. Până și sughițul făcea “hâc” viceversa. Nu fusese întâmplare, nici buimăceală, doar justiție.