Zăpada îngerilor (continuare)

Operația a durat peste patru ore. Acum este ora aproape opt seara. Alexandru este la reanimare. Nu plecăm pînă nu se trezește. Victorița nu a mai coborît. A rămas cu el. A venit la noi Florin și ne-a spus că operația a fost foarte grea, că următoarele zile vor fi hotărîtoare. Atunci se va ști și de ce natură este tumora : benignă sau malignă. Alexandru s-a trezit din anestezie și Tania urcă la el, împreună cu fratele meu. Coboară cu ochii roșii de plîns. - Hai să mergem acasă. Afară este întuneric, o să mă descurc mai greu prin oraș. Sper să nu rătăcesc drumul, să mai întîrziem. Este trecut de unsprezece. Tania începe să plîngă din nou. - Tu nu ai fi rezistat să-l vezi ! Pînă acasă niciunul dintre noi nu mai scoate o vorbă. Următoarele zile nu au adus vești bune. Rezultatul analizei nu este bun. După operație Alexandru avea o evoluție satisfăcătoare și la trei săptămîni s-a externat. Știu că la prima întîlnire cu el după operație, l-am întrebat dacă mai știe cifrul de la un lacăt, pe care doar noi doi îl știam. Mi l-a spus fără ezitare. M-am gîndit că este bine, că poate Dumnezeu... Se apropiau sărbătorile de iarnă. Era pentru prima dată cînd acestea nu mă mai interesau. Atunci cînd am tăiat porcul, l-au adus și pe el. Acum stătea pe un scaun, și privea cum îl tranșam. Altădată, el era cel care își alegea partea cu șoriciul cel mai bine făcut, cel mai frumos. De revelion noi am rămas acasă. Ei s-au dus cu niște prieteni la munte. Acolo Alex s-a simțit foarte bine, s-a dat cu sania, a rîs, s-a comportat aproape normal. Numai puteam să mă duc să-l văd. Nu puteam să-l mint, atunci cînd îmi vorbea de planurile sale, cînd visa să ajungă profesor... Ultima dată i-am lăsat o brățară de argint. I-am pus-o la mînă, era un dar din suflet. La întoarcere nu am mai rezistat și am început să urlu de durere. Tania mi-a tras de volan și am oprit pe marginea drumului. - Nu pot să-l mint ,Tania, nu pot. Cum să-i vorbesc eu lui despre mîine ? „ Ce poate fi mai trist în lumea asta Decît să vezi cum lumina Din ochii unui copil Se scurge încet... Încet... Pînă devine amintire Că jocul a rămas neterminat Iar eu am fost mut La nedumerirea lui „ În ultimele zile nu s-a simțit bine. Cîteodată se trezește noaptea și plînge... E o noapte neagră, iar vîntul șuieră pe la ferestre, de parcă cineva ar bătea în geam. Alexandru s-a trezit și spune că iar îl doare operația. - Te mai doare , mami, cîteodată, pînă se vindecă - Dar cînd se vindecă ?... - Nu vrei să ne jucăm la calculator ? - Păi acum, noaptea... - Și ce dacă e noapte, eu vreau să ne jucăm. Poate că acum te bat și eu, cînd ești tu mai somnorici. După un timp, Alexandru îi spune că se simte obosit și parcă nu poate să respire bine. - Cheamă-l pe tati. Florin l-a luat în brațe și la strîns la piept... Era ultima lui îmbrățișare. Pe la cinci dimineața telefonul nostru a sunat. A răspuns Tania. Era Florin. - Alexandru... Apoi un sunet metalic, de ocupat, îmi amestecă timpanele. Tania a rămas cu mîna pe receptor, strîngîndu-l pînă ce aceasta i se albise. Þipa în mijlocul camerei, un strigăt al unei mame, pentru altă mamă, din al cărui suflet era smuls un strop de lumină, punînd în loc, pentru totdeauna, îndoiala. - Doamne, de ce ne-ai părăsit, de ce ești atît de departe? M-am apropiat de ea, dar m-a împins cu brutalitate. - „ Cum aș putea uita surîsul tău Cum aș putea să uit că în visul meu Ai rămas pentru totdeauna copil Cum aș putea să uit Că nu am fost lîngă tine La trecerea dintre lumi Cum aș putea să mă bucur De primăvară Cînd știu că pe umerii tăi S-au așternut Atîtea zăpzi Și ploi Și flori...” Simt că nu pot să mai respir, că aerul a rămas în spatele unui zid, care vine spre mine, să mă strivească. Ies afară. Zorii încep să despice întunericul. Privesc cerul care ninge cu fulgi mari, de parcă îngerii își scutură aripile. Este zăpada îngerilor... Aceasta mi se așează pe fața-mi fierbinte, curgîndu-mi apoi șiroaie peste buzele arse. Ninge ninsoare sălcie... - - - - - - - .