imaginea gării de demult e tot mai bine conturată datorită frumoaselor variante, atmosfera tot mai aproape, amintirile tot mai dragi...,mulțumesc mult!
primul este un haiku, iar al doilea un tristih. ambele îmi plac. ai planuri bune la primul poem. o ramură de liliac este atît de fină, florile se desprind foarte repede, și dacă nu ești atent ele se desprind foarte ușor. ai două mirosuri care se întrepătrund; de fapt o mireasmă și un miros. mireasma este de la liliac, iar mirosul mai greu este de la cărbuni. chiar ai o imagine bună aici. o gară mică, cu o tufă de liliac într-o parte, care emană o mireasmă plăcută, și mirosul de cărbuni ce pare mai greu. interesant este că nu am mai citit pînă acum un haiku în care două mirosuri se întrepătrund, sau poate că am citit dar nu mai rețin. ai redat un colț liniștit, dar asta pînă apare trenul :)). la al doilea poem, care este un tristih reușit, intuim că acești copii au plecat cu trenul într-o tabără. e frumos ultimul vers, interpretabil de altfel. copiii curioși merg și se uită mai aproape la conductor, sau scot capul pe geam și se pierd într-un abur dens. ultimul vers este interpretabil pentru că se aseamănă cu sintagma de ochi ca niște cărbuni aprinși, ochi vii, plini de vitalitate, emoționați.
în primul poem am încercat să redau ceva din atmosfera gărilor mici, cu tata mergeam des la pescuit și de cele mai multe ori cu trenul. aceste gări aveau un farmec aparte fiecare, pentru mine. în al doilea mi-am adus aminte cum încercau adulții să ne protejeze, să nu ne intre cărbune în ochi dacă scoatem capul pe fereastră dar bineînțeles curiozitatea de copil era mai puternică. mă bucur că ai rezonat foarte aproape de ceea ce am vrut să redau, mulțumesc.
flori de liliac
învăluite în fum -
trenul în gară
pădurea de brad
mai sus de fumul gării –
drum spre tabără