Poema orașului se termină
În umbrele tăioase ale unui salcâm..
Aici, nu mai susțin nicio vină,
Și-s liber pentru cât timp rămân.
E o liniște din trecut;
Memento mori, suflet
Dulce asfințit, cu emoțiile aferente..
Înotând din nou, împreună,
În oceanul holbatelor fețe indiferente;
Crezând într-o pizza ieftină și bună,
Trist sunt, dar zâmbesc naiv, distras;
Încerc să
Sunt umanul vid din camera mea..
Restul de lipsuri sunt amintiri,
raze discrete din zile obscure.
Lumini vechi luptă cu lumini noi;
Peste biroul meu veghează o stea..
soarele nemuritor din
Cu toții încercăm a profita
De ceea ce ni se oferă..
Încercăm prietenii ușoare,
Câte un zâmbet involuntar..
Viața privită ca un obiect culinar..
Un pic din aia,
O gură de asta.
Cel mai bine
Cutreier camera.. și e o liniște de mormânt.
ajung acolo unde obișnuiai să fii..
Nu mai ești.
Un gol necesar.. calm profund prin lipsă.
nu mai urmărești meciurile absurde din
Cine are nevoie de tine? Poza unui moment, și totalmente gri..
Noi tristeți pentru bucurii fentate; dar la ce mi-ai folosi?
Surprize neplăcute, oare îmi poate rezerva
Ziua plictisitoare care
Prietenii mei vechi..
vocile pe care le-am iubit.
Grimase.. replici.
Logică, nebunie, glume..
Realități și critici lor.
Am parcurs viața în ritm de toboșar.
Fugit-am către eterna mâine.
Ce
Asemenea unui prădător
te pândesc prin cristale.
Ce știu despre tine?
Ce știi despre mine?
trăiesc noile obsesii: numele tău.. avatarul tău.
Nu-mi spun mare lucru despre ceea ce
