george avram

1. Nu e o obsesie - cuvânt peiorativ pe care-l utilizați împotriva fair-play-ului intelectual - ci un studiu atent și consecvent asupra aspectelor prezente în hermetism, în alchimie în particular, aspecte care se regăsesc în gândirea contemporană. Ceea ce spune textul este valabil pentru discursul hermetic în genere, deși se axează pe alchimie.
2. Reduceți nepermis alchimia, considerând-o opusă gândirii conceptuale, și astfel căzând în păcatul eternei și fascinantei dihotomii. Alchimia, în fragmentarisul său, are o funcție mediatoare prin excelență, nu se plasează integral la polul opus conceptualului (deși au existat unii autori cu această tendință, revendicându-se în același timp de la alchimie). Legăturile discursului hermetic cu postmodernismul sunt vizibile, ele sunt încă de cercetat (un exemplu grăitor este C.M Ionescu). Nu e vorba de un scop \"alchimic\", ci scopul este de a studia scriitura alchimică. A vorbi pertinent despre ea nu e posibil decât în spiritul ei, interacționând cu ea.
3. Interesul este viu, discuțiile în marginea subiectului de față trebuie să țină cont de această vitalitate.
Aveți recunoștința mea pentru a vă fi aplecat asupra textului.
Respectuos,

Combinație reușită pentru a spune de unde vin copiii.
Între biologic și a fi împreună.
Voi fi nevoit să-mi cer iertare, dar nu mă pot abține să nu-mi imaginez și o barză printre animalele ce vă populează.
:)

Mă bucură asemenea comentarii elaborate, e semn de interes asupra subiectului, prin urmare le răspund în ordinea în care ele au fost făcute, încercând să le urmăresc și ordinea internă.

Negru Vladimir

Interesantă este asemănarea în multiple puncte a limbajului hermetic cu cel al lui Nietzsche – cum ar fi de exemplu “amiaza” din Așa grăit-a Zrathustra – și în același timp relativa virulență a acestuia față de alchimie, atunci când o asociază cu morala, deci inevitabil și cu religia creștină (e drept, istoric vorbind, creștinismul a tolerat mereu alchimia la limita ereziei, probabil și dintr-o necesitate internă).
Desigur că nu aș merge prea departe cu asemănarea dintre artifex și supraom, considerațiile mele rămân la nivelul unei similarități discursive. Aforistica lui Nietzsche este adecvată conținutului spuselor sale, un limbaj conceptualizat și care ar exclude ambivalența metaforei ar fi venit împotriva propriei sale convingeri. Este exact și cazul “cripticului“ alchimiei.
Ca și dvs., am tendința de a suspecta “judecățile apolinice”, în sensul în care Șestov acuză marile idei și axionomii de a fi devitalizat omul, de a-i fi interzis orientarea spre toate dimensiunile, uneori insondabile, ale propriei sale ființe finite.
Vă mulțumesc pentru comentariu și-mi permit să vă reamintesc faptul că orice deșert, fie el și interior, ascunde un ocean :).
Numai de bine.

Manolescu Gorun

Mi-ați dat și dvs. de lucru. Dar mă bucur. Să mergem cu gândul mai departe.

1. Similaritatea dintre cirularitatea lui N. și ciclicitatea alchimică este evidentă. Limbajul aforistic al acestuia, ca de altfel și aporiile socratice și poate, mai mult, autoreferențialitatea de tip alchimic, prefigurează postmodernismul/modernitatea târzie.
2. Vorbiți despre înlocuirea “sumei pozitive” cu “suma nulă”, care-l lasă pe om absolut singur. Foucault merge chiar mai departe, vorbind de “moartea omului”. Este just ceea ce spuneți, dar aș vrea să fac unele precizări asupra acestei chestiuni. Dezintegrarea lui D-zeu începe cel mai probabil în istoria filosofiei cu Descartes, are un punct culminant în Spinoza, se exaltă prin Kant și Hegel și ajunge o confirmare la Nietzsche (coincide, se pare, cu însăși traseul prin care filosofia iese treptat de sub tutela teologiei). D.: D-zeu nu ne poate înșela, el ne-a dat rațiunea prin care mergem mai departe (divinitatea e absentă, omul e prezent); S.: rațiunea și numai ea dă dovadă de D-zeu (omul tinde să devină centrul – doar cel ce-l iubește pe D-zeu îl poate ucide, spune Șestov); K: originile demne de cercetat sunt cele transcendentale, nu cele transcendente (omul și numai omul – K. nu reușește să arunce o punte prin estetica sa între om și natură; Husserl și Heiddeger vor spune că puntea e deja acolo); H.: nu doar D-zeu, ci și istoria se descompune (omul sunt eu – prefigurare, de alfel, a însingurării omului însuși); N.: e nevoie de o reevaluare a omului, nicidecum creștină (omul nou – tensiune între singurătate absolută și nevoia de revitalizare). Pascal, Kierkegaard sau Schopenhauer păstrează distanța față de concept, înscriind-se poate într-un curent filosofic underground, alternativ la tradiția filosofică occidentală (îmi cer scuze dacă omit vreun autor, timpul nu-mi permite). Îl invocați pertinent pe Philon, el este, ca și ceilalți, un creștin. În ceea ce privește “recuperarea vitalității” de care vorbesc în finalul eseului, nu i-o atribui atât de vehement lui N., cât propriei mele persoane.
În termenii ciberneticii, e ușor recognoscibil un exces de autoreferențialitate care, după cum bine observați, poate fi fatal. Nici alchimia n-a scăpat de blestemul acesta extremist, care se pare că e specific omului, deviind în spagirie și, de partea cealaltă, în alchimia spirituală.
Vorbiți de paranoia și de schizofrenie. La fel o face și psihanaliza, dar ea ajunge la om nu doar la nivelul resemnificării (de ex. interpretarea visului nu e decât o intrpretare a unei interpretări – lumea de poveste a lui N.), ci și la cel al practicii (din acest punct de vedere ar fi interesantă o cercetare comparativă a alchimiei și psihanalizei – nevoie resimțită de altfel și de Jung).
În privința postmodernismului, cel puțin în societatea românească, mă rezum la sintagma modernism târziu (sunt unele aspecte, cum ar fi relativul nivel postindustrial, cu reflexii în mentalitate, pe care nu le-am cercetat suficient).
3. Cine știe, poate că sătul de atâtea imperative moral-creștine, omul pune prea mare preț acum pe biologic și material. “Nanotehnologiile” tind să dezechilibreze și mai tare raportul clasic corp-suflet; ca Știință a Balanței, alchimia vroia nu doar să mențină raporturile, ci și să le recunoască în naturalețea lor. La afirmația îndreptățită a lui Nagel vă răspund cu una la fel de adevărată a lui Rorty: “…putem fi umani fără a fi universaliști, fără a crede nici că este “rațional” să fim preocupați de suferințele celorlalți, nici că există o “umanitate comună” care ne leagă de ceilalți” (Pragmatism și filosofie post-nietzscheană).
4. Încercarea de a anticipa a dus la progres tehnologic, dar oare care este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru orgoliul de a ne substitui timpului (alchimistul făcând lucrarea naturii)? Deplasarea accentului de pe natură pe natura umană are riscurile sale.

Și eu vă sunt recunoscător că mi-ați oferit ocazia de a-mi clarifica unele lucruri.
Cu respect

Alexandru Cosmescu

Paralelismul N.- alchimie este într-adevăr productiv, asemănarea termenilor folosiți este, recunosc, primul lucru care m-a determinat să scriu. Însă există diferențe esențiale.

Heiddeger a fost nevoit să reinventeze un limbaj pentru a surprinde o mișcare neconceptuală. De-abia în cea de-a doua sa etapă - al doilea H. - el se reîntoarce la metaforă, reușind astfel, parafrazând o expresie care-i aparține, să intre în cercul hermeneutic. Voi publica în curând un eseu care încearcă să analizeze, în paralel, ideea de “Pământ” la H. și în alchimie.

Sunt de acord că avem încă multe de învățat din srierile lui N. și ale altor autori care au schimbat definitive fața modernității.

Cu mulțumiri și cu respect

Abordarea dumneavoastră este cel puțin neutră, pare a cere indirect un răspuns. Aș fi bucuros să vi-l ofer dacă aș cunoaște punctele în care doriți să discutați. Sunt multe subiecte la ordinea zilei, am ales discuția asupra alchimiei pe de o parte pentru că atinge chestiuni actuale (de ex. imaginarul, discursul, tehnicile de sine sau religiozitatea contemporană), iar pe de alta datorită unei înclinații personale. Mă văd nevoit să aștept mai întâi unele întrebări - pe care eu însumi nu le-am formulat - pentru a purta efectiv un dialog. Este și motivul pentru care am făcut public acest text.
Cu respect, George Avram.

Visceral pana la dumnezeu, ma intriga faptul ca una din cele mai spiritualizate parti ale corpului (i.e. ochiul) este cea care e si cea mai instigatoare la erezie. La fel de interesanta si combinatia intre aceast modest festin al carnii pe care nu-l poate prinde cuvantul(\"saritura la trapez esuata\") si coruptia la care indeamna ochiul.
Asta daca am inteles eu bine.

Sunt convins ca textul nu se incadreaza la rubrica \"proza\", dar nu l-am pus la \"personale\" pentru ca, fiind aruncat la lei/public, paraseste iremediabil sfera personalului, desi suna a confesiune. Poate daca era o rubrica \"reflectii si maxime\", iertati-mi autoironia...
Departe de mine ideea de a prezenta textul asta ca pe o insiruire de cuvinte incrucisate, mai degraba incerc sa dezleg niste treburi.
Cu reincarnarea e o poveste destul de lunga, daca o invoc este numai pentru a denumi arbitrar miscarea de dute-vino a sufletului, cu punct de sprijin in trup.
He...puritatea viciului...
Multam fain pentru timpul acordat.

Acum, dupa ce ai zis, si mie imi suna a japoneza. Eu ma gandeam la dialectica atunci cand am scris. Unde dai si unde crapa, he...
Chiar zboara, crede-ma; intentia mea nici nu fost de a scrie o proza cu o idee-pivot, numai de a gasi niste repere pentru orientare. Pe cale.

Mereu in miscare: am vrut sa vorbesc despre amestecul de biologic si spiritual. Cum as putea-o face sistematizand, categorisind, conceptualizand, utilizand logica?
Cum e viata, asa si textul.
Placerea e de partea mea.

poezia nu este nicidecum fara de dumnezeu

dar care dumnezeu?
si atunci care intreg (suflet+ trup)?

iarta-mi neincrederea, dar fara ea nu se poate

asteptarea inseamna sa ceri

cu d-zeu sau fara, doar cand nu mai ceri o sa vina

Miriam, eu sunt un taran urbanizat, iar babele superstitioase au adevarul lor, desi lucrul asta nu este necesar existentei. Autojustificarile si judecarea celorlalti, indiferent de gradul de intelectualizare, nu sunt punctele mele forte, asa ca sunt nevoit, pentru a nu veni impotriva propriei firi, sa ma rezum la a lua in considerare argumentele de ordin estetic si recomandarile, precum si cele ce tin de organizarea interna si de consistenta textului.In ceea ce priveste lumea satului, prefer doar sa actionez in cadrul ONG-urilor pentru a combate probleme de genul: saracie, alfabetizare si educatie, violenta casnica. Nevoile nu sunt doar spirituale. Iar aducerea in discutie a alchimiei are tocmai acest sens: viata e in aceeasi masura biologica si spirituala. Nu pot uita mizeria si lipsa de sens care ne inconjoara, iar logica ar spune ca nu are sens o lupta cu morile de vant. Dar de cele mai multe ori nu logica ci credinta ne orienteaza periplul mundan. Eu am facut o alegere care nu se desfasoara fara sa ia in calcul varietatea argumentarilor din exterior.
Intuitia nu te-a inselat in unele puncte, iar pentru asta ai recunostinta mea. Fenomenul mass-media, mai ales la capitolele publicitate si Hollywood, cu toate caracteristicile de simulacru (in ceea ce priveste mitologia si sacrul) este de maxim interes, prin urmare il tratez ca atare.
Doar poezii? Cercetarea sociologica nu pare a fi atat de lirica.

George Avram.