Exercițiu de resimțire

Expresia „ după noi rămîne doar amintirea” e de o monumentală stupiditate. E ca și cum fiecare din noi am munci de vii doar la conservarea unor memorii de război ale unor existenți condamnați la nimicnicia funebră a amintirii. Poate că după noi rămîne pentru unii „doar amintirea”, e inevitabilă pauperitatea semantică a moștenirii noastre antume. Dar pentru cei care nu doar gîndesc ci mai și simt uneori, rămîne mult mai mult. După genii, de pildă, rămîne o întreagă lume... Iată de ce, în ciuda „minții de pe urmă” a amintirii, se mai și resimte ceva după noi. Se retrăiește. Se regenerează. Se reanimează. Amintirii nu doar că \"îi vedem numai partea goală a sticlei\", sensul ei peiorativ, sărăcia ei beteagă și încăpățînată, dar chiar așa și e. Dacă nu e telenovelistă e gîndiristă și cu asta și-a epuizat resursele creatoare de kitch, rămîne doar amin din ea... În sens larg resimțirea trebuie înțeleasă nu neapărat ca opusă amintirii sau ca retrăire a unor senti-evenimente negative. Pot să mă resimt foarte bine și după o porție zdravănă de rîs sau doar conceptual, rațional și strict „ amintiric”. Resimțirea e mult mai mult decît aura aceea de convalescență, de post-suferință agonică și căreia i se pune eticheta tristeții. Cel care se resimte, ar spune snobimea, „încearcă o durere profund spiritualizată sau afectivă”. Așa e. Dureros de... prostește. Se resimte cîte ceva și cu „ochii minții” sau chiar cu (vezi doamne) „creierul sufletului” dacă „situația e de așa natură”... Dar, la acest nivel, se resimte mai ales sărăcia de expresie a suficienței tembelizante a amintirii. Așa înflorată cum e cu sentimentalisme de jigodii afectate. Un leșin ridicol... E-te că după noi poate rămîne mult mai mult. Și ce e mai interesant e că totul se poate resimți ca bogăție și bucurie. Asta poate suna prezumpțios pentru realiștii care o lălăie cu amintirea. Comoditatea lor se simte amenințată virtual de domeniul simțurilor. În consecință instituie legea marțială a raționalizării. Orice resimțire e acuzată de iraționalitate. Și orice fealing de decadență. De unde și monopolul exclusivist al amintirii asupra a ceea ce unii numesc cu pompe macabre „rămășițele noastre pămîntești”. După noi rămîne doar... rămășița. Nu domnule. După noi rămîne potopul. Care ne salvează esența creatoare. Și recreatoare... Rămășița rămîne în mintea voastră de doi lei. Dacă rămîne și aia. O vagă amintire de retardați mintali. Posteritatea nu înseamnă prejudecată cu pretenții comemorative. De fapt doar viermii „trăiesc dinamintiri”! Și decît rămășițele stupide și puturoase ale amintirii e preferabilă pe veci uitarea. De fapt și de drept după noi rămine un întreg sistem recreator de resimțire. Și cine crede altceva face pe prostul și s-ar putea să rămînă chiar așa!