Infrarealistul

nu există un know-how anume ca să fi infrarealist în artă ci doar premiza că scri, dansezi, cînți sau desenezi doar ceea ce este, într-o viziune proprie dar profund și paradoxal universală. imago mundi al zilei de azi a ajuns și devine tot mai fictivă, mai wishfull thinking, mai nerealistă ca oricînd. creem mai multe iluzii decît poate bietul nostru hard-drive să încapă și ne închipuim că asta e singura salvare posibilă, singura mîntuire... infrarealistul e copilul care nu „vede” hainele cele noi ale împăratului. ci vede că împăratul e gol. e copilul care nu știe să „mintă frumos”, să vîndă iluzii goale pentru închipuiții bolnavi, ca în efectul Placebo, în schimb știe să ardă rănile cu un adevăr dureros dar vindecător, știe să ne pună inima la loc cînd ne sare din piept după nimicuri și, mai ales, simte că nu drogul va salva lumea, nu reprezentarea ci voința fiecăruia în parte de a pune mîna, fără kow-how, la treabă, pe ceea ce Este. nu pe avioane verzi pe pereți, evident... în viziunea adevăraților înțelepți lumea nu e nici angelică nici demonică, dimpotrivă e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri... așadar, din păcate sau din fericire, trebuie să punem mîna și să alegem. să fim infrarealiști, să vedem pe viu ce e acolo în inima omului și nu în închipuirile dulci sau morbide ale unor capete înfierbîntate. și dacă tot Universul observabil e energie, dacă energia e proprietatea de bază a materiei, cine dracu’ ne pune să pierdem energia asta, mental sau afectiv, cu iluzii și nu să o regenerăm, să o recreem, să o conservăm și schimbăm entropic cu realitatea? relativ la realitate, artistică sau mai puțin, nu găsim decît termeni docți sau pseudonime. infrarealistul, cînd îți spune că „bunicul meu e bastonolog” îți oferă atît realitatea cît și corolarul ei artistic. e o meserie ciudată, aia de bastonolog dar ea, afectiv și efectiv, există. nu e doar un pseudonim pentru „pensionar”. omul de știință îți va spune simplu și plictisitor: „bunicul meu e pensionar”. artistul obișnuit de azi, eventual o răstoarnă: „pensionarul meu e bunic”...chestie destul de șic de altfel dar numai atît. cel mult un fel de haz al...lipsei de haz. la care snobimea poate da în bîlbîială. de extaz... scrieți pentru nimeni și pentru toți nu pentru voi înșivă. a scrie pentru tine e o egolatrie degeaba și nimic mai mult. poemele impersonale pe care n-a apucat să le scrie Nichita de pildă, scrieți-le voi, altfel. spiritul infrarealist e impersonal în formă și totuși unic în fond. e ironia în sine punîndu-se de acord cu ignoranța ca să rîdă mai bine la urmă. a fi impersonal e o artă pe care unii doar o intuiesc dar nu reușesc s-o practice de teamă că-și pierd originalitatea. e doar o prejudecată comodă. în tot ce se scrie azi e o grămadă de nepăsare și egoism. ăsta e răspunsul la criza cărților din librării, la faptul că volumele fac vechime, necumpărate și necitite, pe rafturi. ceilalți au devenit o noțiune abstractă, deliberat și programatic scoasă din ecuație. toți sunt undeva departe sau nicăieri într-o infrarealitate care ne depășește înțelegerea. noo că noi scriem pentru noi sau secta noastră litherară...iar cînd scriem prin nuștiuce minune pentru nimeni o facem fără farmec și prestanță, așa doar de fițe sau de kiki... concluzionînd deci a fi infrarealist înseamnă să fi singular și fermecător de impersonal așa cum plouă vara cu soare... înseamnă să-ți arzi toate rănile ca să-ți pui inima la loc și mîna pe ceea ce Este. nu cu egoism și nepăsare se va face noua literatură ci tocmai cu spiritul comunitar al celui conștient și convins dinainte de propria unicitate artistică.