Gelu Magureanu

* născut dintr-un rest de vis în lumea intangibilă caut drumul spre inima ta de aceea ți-am smuls pietrele din ochi să le fac petale de stele în grădina mea poți deschide fereastra nu ușa când

* niciodată nu mi-am închipuit moartea decât ca privitul îndelung al unui cer marginea suavă a norilor vântul zdrelind falangele monștrilor de clipe diluvionare îndelung am săpat la

PE CULMILE OSTROVULUI * mereu în vălătuci de ceață de mâini înfășurat un fuior de cer în alambicul din debara cu dragostea un spectru sub pardoseala de celofan subțire infam rece

plin de fatalitatea urmei dinților din mărul vasul înglodat în narațiune cum harpegiază falanga eroticei stihii pe coaste de salinitate strecurându-se cu ușurință printre tulpine de ispite pe

încăpusem cu totul într-o formă de lucru decolorat de adevăr un peduncul de inimă helicoptiera praznicul aerului așa încet de incert căderea se vădea o morișcă de pliscuri valuri întregi mușcau

mi-au fost incinerate mâinile mai întâi pentru că sub unghii timpul iși lăsase mizeria și o buna parte din corpul delict al nopților în locul unde s-ar fi putut opri discursul eviscerat

mi-au fost incinerate mâinile mai întâi pentru că sub unghii timpul iși lăsase mizeria și o buna parte din corpul delict al nopților în locul unde s-ar fi putut opri discursul eviscerat

dovada unui discurs evaziv valul mușcând anemic un mal cealaltă frunte face semne tristeții unui cocostârc și primăvara își plimbă sandalele albe prin ploaie un joc de care numai tu îți vei

lipsă de sens a lumii contorsionată în tridimensiunile morții mistificând însuși sensul prin absență prin stimulare de indefinibil pe sub sprâncene în asimilarea unei escatologii a surâsului

la ce e bună dragostea decât la celebrarea morții părinții mei născuți din tăcerea de sub pleoapa nichelată a oglinzii au deplâns îndelung moștenirea păcatuluieu cât aveam să mai rabd

este timpul să gândești numai dragostea ți-a mai rămas și-aceea doar un mijloc de comuniune cu absența pe care o resimți în umbra sfeștnicelor atârnate simetric pe degetele aghesmuite ale

excursul meu viceresc extirpă toamnele miezului de iarnă -ca ființă ultimă a frigului - ca monument al nesomnului gândirea conștiința de sine o boală fiziologică instalată cu fast între zidurile

cum se agață semnele de epiderma gelatinoasă a cerului ca de un parapet al neliniștii stau rânduite pe o burtă de heliu și rod la fotosinteza dintre gânduri ca dintr-un parapet al

dimineața ochiului descrețetit altfel de cum se năzare prin împletitura de etamină a mamei bobotează de zăpadă și tină pentru prietenul meu orb povești nu resentimente sub crucea de

monotonia obiectelor ruptă din anticamera creuzet o psihologiesuportabilă legată subțire cu fibră de sticlă de sticlă parfumată incestuos cu prolificul complex de inferioritate cu tine n-are să

îmi amintesc că în acel parc departe mult de oraș exista un chioșc chinezesc spre sfârșitul unei toamne prea lungi cu puțin înaintea primilor fulgi lumea nu mai îndrăznea să-și poarte pașii pe

un paspartu de dezlipit ploaia dintre piele și bacovia nori încărcați cu vapori precum alambice de țuică ușor urcând înspre un destin social desăvârșindu-l îmbărbătându-l întru profunda simțire

vin hingheri cu mănuși îmblănite pe dinăuntru noaptea scurmă la marginea orașului ființe singuratice pândesc orice spulberare de monștri bine bandajați chiar sub șina tramvaiului molipsitor de

oamenii prin care mă întâmpină disperarea dimineața mă trezesc cu ochii umflați de o iluzie mai pot crede în realitate dar nimic până la striațiile epidermei nu mă mai pot atinge lasă-mă să tac