Obrăznicia celui viu

obosit...

de atîtea cuvinte

prin care inventez sentimente

mă amăgesc cu lipsa

frigului din oase...

mîinile se întîlnesc

și fac un pact de smerenie

și de implorare...

îmi spun

iată două mîini

care se cunosc una pe alta

într-o nevrednică rugăciune

în fața tronului

tuturor plăcerilor

... tuturor îndurărilor

... tuturor iertărilor

o obrăznicie zilnică

mă împinge să-l privesc

... în oglindă

pe cel ce moare

intimă angoasă

ca și cum aș sparge

liniștea unei biserici

cu lumina măruntă

a unei lumînări...

nemilos... îmi spun

că ... oricum

cei vii sîntem mai mulți

da... mi se răspunde...

deoarece a-i uitat

unde au fost îngropați

ceilalți...

Comentarii (2)