Iubitul meu care te-ascunzi
Sub frunza rugilor de toamnă
Pășind tiptil pe ghimpii uzi
Și-ndepărtând tot ce te-ndeamnă
Și-ndepărtând tot ce te seacă
De teama unei prea-uniri
Din
Din verb în verb am obosit
Să tot rostesc cuvinte sparte
Atunci cînd viața mi se-mparte între-amintire, dor și moarte.
De cînd durerea a fugit din suflet spre miratul trup,
Nu mai aștept
Călătoresc prin minunata iluzie a lumii noastre,
Călăuzită de-ntâmplare, de dorul tău și chiar de astre;
Iar necuprinsul iluzoriu al foamei mele de chemări
Se tot aprinde și se stinge ca jarul
Un poet idiot
Și atît de necopt
Scrie-atît de frumos,
Dar trăiește pe dos...
Fulguiește prin grinzi
Iar el pune oglinzi
Pe tavane ciobite
Să golească orbite
Și să vînture foaia
Prin toată
În fiecare zi mă pregătesc de nuntă...
Și-n fiecare zi mor câte-un pic.
De-aceea, orice-aș face, nu-mi explic
Cum poate inima să-mi fie-atît de vie,
Iar tâmpla mea tot mai căruntă.
GE