Din verb în verb am obosit
Să tot rostesc cuvinte sparte
Atunci cînd viața mi se-mparte între-amintire, dor și moarte.
De cînd durerea a fugit din suflet spre miratul trup,
Nu mai aștept
În fiecare zi mă pregătesc de nuntă...
Și-n fiecare zi mor câte-un pic.
De-aceea, orice-aș face, nu-mi explic
Cum poate inima să-mi fie-atît de vie,
Iar tâmpla mea tot mai căruntă.
Un poet idiot
Și atît de necopt
Scrie-atît de frumos,
Dar trăiește pe dos...
Fulguiește prin grinzi
Iar el pune oglinzi
Pe tavane ciobite
Să golească orbite
Și să vînture foaia
Prin toată
Iubitul meu care te-ascunzi
Sub frunza rugilor de toamnă
Pășind tiptil pe ghimpii uzi
Și-ndepărtând tot ce te-ndeamnă
Și-ndepărtând tot ce te seacă
De teama unei prea-uniri
Din
Călătoresc prin minunata iluzie a lumii noastre,
Călăuzită de-ntâmplare, de dorul tău și chiar de astre;
Iar necuprinsul iluzoriu al foamei mele de chemări
Se tot aprinde și se stinge ca jarul
GE