Destainuire

\"Prima amintire, din pacate trista, la numai doi anisori, ma rascoleste si astazi. Mereu imi spun ca poate am gasit vindecare destainuindu-ma persoanei iubite, dar durerea de atunci revine. Desi uneori realizez ca este doar un trecut, ca a fost, nu pot uita, iar fiinta mea se transforma usor usor intr-un chin mare, si-mi strapunge sufletul, nemilos, sufocandu-ma si luandu-mi graiul, ca si atunci. In clipele acelea ma simt in patutul meu din spital, cu lacrimile uscate pe obrajori, lipsita de dorinta de a mai dori mangaierea de la persoana iubita - mama. M-am saturat de singuratate spune micuta fetita, privind spre usa… totul este fara culoare, sa mai astept...nu pot, nici lacrimi nu mai are. Dar intr-o zi pe usa intra fiinta asteptata de atata vreme… dar vai, ii era indiferenta, ea nu putea rosti nici cuvantul mama… nici sufletelul nu dorea nimic. Privea si atat… S-o ierte? Nu stia… dar cu timpul a invatat si a rostit ca pentru a doua oara “Mama!”…\". Cum sa primesc aceasta spovedanie decat cu lacrimi? si primul meu cuvant care o va rani...oare nu va atinge si sufletul pururea copil al ei? E infricosator sa nu mai vrei nimic de la nimeni. Ce pot sa fac...doar sa ingenunchez in fata sufletului tau si sa strig alaturi de tine intr-o sfortare eterna si dureroasa: Mama!