Gabriela Szabo

te voi desena Uriașule, atât de înalt încât adâncurile vor fi la un pas de noi potecile să ne țină proptiți în toate încercările vâscoase ale pietrelor vom fi suspendați aproape drepți de

rămâne locul acela în care mă întorc și o armată pontificală se pune în mișcare de cât dor, acest ajun de cuvinte simple știu ți-am promis copac pentru tihnă uși secrete, substanță

zilele se lăsau în voia vieții acopereau gura mea obrajii cu sărutări   porneau călare făcând prinsori pe cele mai frumoase fiare apoi se doborau una pe alta în năprasnic galop pe cele trecute nu

și va fi soare, o dimineață cu cafea un moment pe cât de însorit pe atât de neputincios, fie și numai pentru a te descrie uite, brațul meu întins  va crea în mișcarea sa ceva ce nu a mai fost îți

să aflu un semn, litere, ceva ușor de mânuit  să le fac corp comun în povestea asta să ne poarte cum o monogramă domnească prin lume și toate alea mici  nebunii locale tratate cu praf de metal

ce durere a încheieturilor traducea fluent viața fără tine aplica penelului sentimente brațe în lipsa originalului să mă strângă cum o mașină ce imprimă timpul nu se știe imagina trece fără

în această regularitate tăiată ca lumina unui soare ce apune viu înroșind pădurea de jnepi din inima mea ceasurile rămân gesturi de autoîmbrățișare gândul cu tine escortă inimii dintr-un

Uriașule! prima iubire a fost o lovitură de aripă nu am știut că vine. Îl chema C. locuia la VII în clipa următoare   și multă vreme după a clocotit aerul pieptul meu ca după un bubuit de pușcă

pun alături mirarea ce mă încercă bucuria pe care am traversat-o Femeie când o altă arhitectură mi-a fost  ghid altă anatomie m-a  descris sufletul nu se regăsește aici, nu l-a definit o singură

nu avem pagini cu a fost odată oglindă mai bună ceva  important să ne atingă pentru multa vreme ca un mers înaintea Ta, Doamne! doar un petic de pământ verde urcăm și coborâm pe frânghii ca un

crezi că știu, dar nu pot adăuga unui bas maiestuos culoare să fie chezășie frumuseții să prefac în  șuier un sunet greu ca păcura să sufăr odată cu el ori să rîd  călătorule mă desprind cum

L-am dus până în liniștea odăii i-am  făcut cărare printre toate cuvintele alea îngenuncheate ca în timpul utreniilor sau al vecerniilor copii în gând pe care i-am sărutat construind un