Cea mai simpla poveste

Se trezise intr-o dimineata in explozia de exuberanta alba a fluturilor: inflorise. Nedumerit, miji sfielnic ochii. Albastrul ii sageta privirile, accelerindu-i pulsul. Sub scoarta frageda, inima ii batea nebuneste. Ce minune, cit de albastru putea fi albastrul! O raza sprintara i se anina de ramuri. Botezul sarutului il primi cu ochii inchisi. Si-apoi...iar...verde si boabele stralucitoare de roua. Cite frumuseti! Si toate puteau fi ale sale. Se infiora; trebuia sa plece, avea atit de multe lucruri de facut, de simtit, de gustat. Il astepta...viata. Vru sa alerge spre ea, dar simti o smucitura brusca. Isi simti radacinile stringindu-l amarnic, pironindu-l si mai mult de pamint. Se sufoca. Lacrima in boabe de seva rostogolita in muschiul proaspat verde. Simti povara crengilor aplecate sub insolenta florilor. Intr-un tirziu, se resemna. Si miracolele nu intirziara sa apara: cel al rodirii in fructe, apoi pirguirea in preaplinul rosului de toamna si in urma, al mortii vremelnice in desfrunzire. Dar nu era trist. Astepta mereu primavara. 12.09.2002