Poezie
Ultima frunză
1 min lectură·
Mediu
În miez de iarnă
Sunt ultima frunză agățată cu încăpățânare
de copacul din care s-a născut
Crivățul,
răsuflare a Morții,
o încremenește
Nenumăratele chipuri
ale fulgilor de zăpadă
o sfâșie
Razele Luminii
de Dincolo
o ard...
Și-o ustură rănile
care sângerează
ultimile picături
de viață...
Și totuși rezistă!
Se luptă cu înverșunare
cu toți și cu toate
de-Aici și de Dincolo
Și rezistă...
Apoi vii Tu
care cu iubire
din iubire și pentru iubire,
o desprinzi ușor, ușoor, ușooor...
........................................................
Mi-aduc aminte de o frunză aurie,
ce părea vie,
când s-a desprins
greu
semn
în cartea din care tu-mi citeai
un cântec de dragoste, din dragoste
cu atâta dragoste...
o frunză care-a căzut
alunecând pe privirea-ți
nicicând îndreptată spre ea
și s-a izbit de Pământ...
Era-n final de ritual:
iat-o ajunsă
Acolo
unde cu mândrie de femeie îndrăgostită
nu voia să ajungă...
Și-mi mai aduc aminte de un copac frumos,
dar fără nici o frunză
într-o iarnă însorită-ntr-o parte, întunecată-n alta,
dar fără nici un fir de zăpadă.
Copacul
conturat de lumină dantelată
începea,
după ce a pierdut și ultima frunză
o viață nouă
precum Fecioara Însărcinată...
iar eu
simțeam nevoia
să mă închin Lui...
Și m-am închinat!
012973
0
scris din dragoste, pentru dragoste
are un parfum rar, scump
mă închin
poeziei