Gabriel-Vincențiu Mălăescu

Sunt Fiul Pământului. La nașterea mea trei ursitoare-au venit. În leagăn albastru de-oceane și mări din spumă, din val m-am ivit. Din munți și coline, din dealuri, din șes îmi sorb

Acesta este singurul drum, împletindu-se-n scoarță neagră de fum ce mă caută, mistuindu-mi culorile. Nimicitorul praf de-amiază mă așteaptă să-mi sângereze trupul cu o treaptă, ca pe

Liniște! Să auzim revărsarea luminii peste marginile propriului Eu. Mereu să ne prindă din urmă torente de lavă incandescentă. Ardentă să ne fie chemarea: s-alergăm, s-alergăm . . .

Cuvinte-am devorat în golul dintre noi frigul l-am simțit cu durere cineva a căutat cuburile de gheață în frapiera sordidă mimând ajutorul dezinteresat amintirea clipei perfide patrulaterul

În locul de unde am plecat nu mă voi întoarce niciodată. Urmele pașilor tăi vor căuta zadarnic umbra aceluia care a plecat și nu se va mai întoarce niciodată.

Fantastici arlechini decorporați – brand motivat de generații – în stil agrest de demonstrații, priapic suferă neconsolați. Uscate schelete cu decorații visa-vor inorogi înaripați, copii

În mine doarme un cântec agonizând neîncetat. Universul începe să cânte. O lume paralelă apare; se pregătește de rugăciune.

Palma ta e aspră, aspră și mare, zbârcită de vremuri. Palma ta e puternică. Strânsă căuș pare un glob de aur. Palma ta e brăzdată ca pământul de plug, în lung și în lat. Timpul și-a

Azi nu e concert. Simfonia culorilor s-a revoltat. Muzica are accente lugubre, instrumentele s-au defectat, sufletul suferă inert nu mai rezonează, corzile s-au împrăștiat, frânturi de

Nu cred că ai aflat de ce sângele poartă în el mesajul celest, nu cred că știi de ce cuvintele sunt lianți firești pentru gest. Nu cred că orice iluzie ți se pare că are viață, prinde

Înserarea s-a lăsat ca pasărea-n cuib. Răsfrânt peste coline văzduhul ars de sensuri părea o pasăre cu aripile smulse.

Cei ce leagă arcuri peste timp sunt vizionari. Ei au un „nu știu ce” al lor de care sunt conștienți atunci când adună-mpreună tineri și bătrâni, poeți și prozatori, bărbați și femei, cărora

Am refăcut podul între margini de vise, redefinind codul nememoratelor vise.

Simt fumul vechiturilor arse în grămada amintirilor răscolite de furtuna zilelor ce își cer nemurirea. Ce pot salva? Mai pot salva ceva? Pentru ce să-mi ard mâinile, pentru ce să-mi înroșesc

Cratița răsturnată cu fundul în sus m-a ajutat să-mi fac mustățile mai negre. Un papagal mi-a împrumutat culorile sale pentru pălărie. Mi-am cumpărat de undeva niște pantaloni

Carismatice ființe de gumilastic ridică obeliscul în așteptarea aripii care să le doboare, trimițându-le la abator. Se-ntorc acasă îngerii albaștri, doar alb sălbatic iradiind, căzuți

Prințul Nevăzduhului a privit uimit Carul Mare suspendat pe cer - izolat în hăul nocturn - printre stelele-n tremur. În ape luna-n reflexie - dând tenta de culoare nopții - alungită ca o

Crapodine de stele, zbor spre cerul înalt, sunt urmașele mele cucerite-n asalt. Redundante imagini coborând din neant, alungând din pagini gândul morbid, aberant.

Pentru că am rămas dincolo de cuvânt nimeni nu s-a grăbit să-mi deschidă. Secundele se scurgeau monoton în clepsidră și reveneau în pământ.

Copacul acela bătrân îndoit de vânturi și ploi spre apus s-a trezit într-o zi logodit cu un inel de zorele. În fiecare dimineață ca unul tânăr lin foșnea; pesemne că

Colportez, aiurez, delirez, visez, dansez, calchiez, patrulez, memorez, votez, staționez, pictez, vagabondez, aterizez, lansez, protestez, blochez, recoltez, capitulez, bruschez, sabotez,

O mască râde, o mască plânge, e chiar actorul, intră în rol. Dar când pământul își deschide pleoapa, primindu-i trupul, actorul joacă ultimul rol.

Eu: - Ce e moartea? Tu: - O trecere în neființă. Eu: - Un Paradis al florilor? Tu: - Un loc la Masa Tăcerii.

Când te vei întoarce, Sibyl, voi fi foarte bătrân, cu iernile ningându-mi pe frunte experiența durerilor săpate-n brazde late pe-obrazu-mi chinuit de nefiresc. Vor curge amintirile