Poezie

De ce cad stelele și păsările nu?

1 min lectură·4 iulie 2014

Mediu

Aseară m-au vizitat trei cai...

Unul albastru, copilăros și trist ca o ploaie de vară

Noaptea, peste un oraș de nepăsători.

Uneori îl simțeam cum ofta lângă mine

Mirosind a lapte proaspăt, matern...

Îmi aștern brațele, hățuri umane

Și vreau să-i opresc convulsiile

Născute din amintiri, din trăiri...

Le simt și eu empatic și vreau să vină zorii

Armonia culorii care m-a făcut să închid ochii

Lângă calul meu, eu.

Galben s-a oprit înjunghiat

Lângă pleoapele obosite de atâta ceață,

Pe față se văd minutele și orele scurse

Într-o singură noapte ce nu mai vrea să creadă

Că poate naște îndrăgostiți.

Cu ochii uimiți, calul meu galben nu are somn,

Eu adorm încercând să păzesc

Amintirile tuturor generațiilor de prunci.

Atunci i s-au prelins calului meu

Toate lacrimile pe geamul tăcut, acuzator,

Martor al deziluziilor și confuziilor.

Al treilea cal, alb, râdea și poftea

La zorii următorilor ani...

Sub castani îmi odihnea speranțele