Tu nu ai dreptul

... si probabil textele tale sunt o dovada ca un autor nou poate primi nivelul 100 foarte rapid.

bine ai venit pe site.

Poezia e interesanta si are atmosfera.
Se pare ca cineva iti ascute creioanele:)

Da, cred ca esti printre putinii care merita nivelul 100.

O sa incerc sa-ti descifrez in ce consta \"mutatia\" aia despre care vorbeam.
Primele tale poeme ( editate ulterior) sunt niste mostre clasice de traire narcisico-masochista, tipice pentru majoritatea covarsitoare a artistilor.
E foarte greu sa convingi un poet al dragostei ca nu scrie despre dragoste ci despre pulsiunile sufletesti ale dorintei, sa-i explici ca imagoul fiintei iubite care transpare in versurile lui e un trucaj, o reflexie in-anima-ta a a unor asipratii egoiste, care il chinuie obsesiv. De ce? Pentru ca dragostea ( fie ea descrisa in termeni biblici, fie conceputa kantian - ca stare de constiinta sau definita psihologic prin COMUNICARE erotica) presupune o forma de altruism, de intelegere trans-subiectiva a \"obiectului dorintei\" (adica a celuilalt). Nu poti iubi o fiinta pe care n-o poti percepe ca pe un SUBIECT (alter ego) si careia nu-i poti descifra motivatiile sau natura initima a vointei. Majoritatea poemelor, asa zise - de \" dragoste\", sunt scrise de contemplativi care isi decanteaza, descriu, analizeaza, sublimeaza liric doar propriile trairi in contact cu \"fiinta-obiect\" a celuilalt, adica isi cultiva pasiunea pentru o himera, intr-un act aproape penibil de auto-adoratie, fara sa isi dea seama ca iubirea lor nu are decat o componenta egocentric subiectiva.
Astfel ca, \"iubind\" de unii singuri, adica dincolo de relatie, poetii contemplativi sfarsesc prin a trage concluzii pesimiste despre dragoste punand semnul egal intre trairea amoroasa si suferinta. Desi incarcate de patetisme, afecte si exaltari, poemele lor nu transmit nici emotie nici caldura umana, pentru ca dragostea ar trebui sa fie un camp de forte sufletesti generat de interferenta dintre doua vointe subiective complementare... Dar ca sa poti recepta existenta celuilalt intr-o cheie autentica, dincolo de proiectii si iluzii, trebuie sa poti iubi CONSTIENT, nu posedat de dorinta, dincolo de orice control rational.
Ceea ce m-a surprins (fericit) in poemle tale recente e faptul ca imagoul iubitei apare intr-o dimensiune interioara proprie. Te raportezi la o fiinta de \" semn opus\" nu la o transfocare subiectiv- egocentrica. Altfel spus, \" ai nevoie de ea pentru ca o iubesti, nu o iubesti pentru ca ai nevoie de ea\". ( E. Fromm). Poetul romantic, vezi cazul Beaudelaire bunaoara, se indragosteste de ceea ce ar putea \"folosi\" dintr-o femeie, de starile afective pe care contactul cu femeia i le suscita, iar poezia lui devine expresia unei simple descrieri a fluctuatiilor de stare, traite la persoana intai.
Unul dintre preferatii mei, Gellu Naum, a reusit sa surprinda printr-o formulare foarte sugetiva, fenomenul respectiv: \" fiecare se culca cu fiecare, dar se iubeste singur\"...
Asa stand lucrurile, poemele marilor clasici, romantici, simbolisti, modernisti, postmodernisti, sunt imbuibate de nefericire narcisica si pretind cititorului o identificare subiectiva cu trairile artistului.
Pe mine, personal, genul asta de pretentie ma irita, pentru ca ar trebui sa pot confunda iubirea cu o forma de onanie sufleteasca...E drept ca trecem toti prin asta intr-o adolescenta mioapa si acneica, insa, cu varsta, impamantenirea intr-o astfel de viziune a iubirii devine deplorabila, infantila, jenanta...
Interesant este conflictul care apare ilustrat in versurile tale. La prima vedere, s-ar putea spune ca ai reusit sa surprinzi o esenta a raportarilor hetero-sufletesti prin faptul ca intr-adevar, adevarata EI natura e iubirea si adevarta LUI natura e singuratatea.
Dintr-o alta perspectiva insa, sintagma \"n-ai dreptul\" rastoarna optica ecuatiei fundamentale a metafizicii erosului.
Parerea mea e ca nu epitetele si metaforele fac \"miracole\" in poezie ci verbele.
\"Tu nu ai dreptul sa vorbesti despre singuratate\", \"e ca si cum as vorbi eu despre iubire\" se traduce prin : tu nu ai dreptul sa vorbesti despre singuratate pentru ca AI ALES iubirea, iar eu nu am dreptul sa vorbesc despre iubire pentru ca AM ALES singuratatea...
Pentru ea, singuratatea e o forma de destin ( caruia nu i se poate opune), pentru el iubirea e un destin ( caruia nu i se poate opune).
Fiind vorba de o iubire-relatie, adica de un sentiment CONSTIENT, rolurile nu sunt ireversibile ci interferente - deoarece singuratatea si iubirea devin \"proprietate de cuplu\". Singuratatea lui declanseaza insingurarea ei, iubirea ei ii anuleaza lui \" dreptul\" la singuratate. De aici decurge o alta situatie paradoxala. Singuratatea ei e consecinta alegerii lui, deci EA are tot dreptul sa protesteze vorbind despre singuratate, asa cum si EL are tot dreptul sa vorbeasca despre iubire, pentru ca insasi singuratatea aleasa e o negatie, un refuz sau un protest la adresa iubirii...
De la paradoxurile lui Zenon, numai cartile lui Denis de Rougemont mi-au mai ridicat atatea probleme ca versurile tale.
Vezi ca \"joc\" - poem de generatie veche- prezinta, en resume, actiunea piesei lui Eugen Ionescu _ \" Setea si foamea, partea 1\". Daca n-ai citit-o, ti-o recomand cu incredere.
Si acolo exista un joc interesant al perspectivelor.
Rocadele sugerate de poemele tale se produc pe doua sau chiar trei planuri. Unul e cel narativ, al parabolei, in care apar jocurile de oglinzi la nivel de situatie, altul e reversul interior al actului aparent (parasirea ei nu are neaparat loc la propriu, poate fi vorba, ca si in piesa lui Ionescu, de o ruptura sufleteasca, jocul functionand ca metafora a despartirii in sens metafizic) si, in poemele mai noi, apare un al treilea plan care coincide cu ilustrarea unghiului subiectiv al partii adverse.
M-a impresionat foarte mult faptul ca te poti pune in pielea ei...
Am preferat sa folosesc pronumele la persoana a treia ( masc./fem.) si nu in dimensiunea \" eu/tu\" pentru ca versurile tale ating substratul generic al relationarii erotice.
Saltul in constiinta s-a intamplat probabil atunci cand ai incetat sa mai gandesti cu inima si ai inceput sa simti cu mintea....
Contrar conceptiilor criticilor literari, care considera ca poezia cerebrala e lispita de emotie lirica, parerea mea e ca tocmai acele poeme-monolog scrise in maniera shakespeariana, cu filon dramatic si conflict relational, au ceea ce s-ar putea numi putere de contagiune emotionala, pentru ca reusesc sa rupa cercul vicios al confesiunii.
Suferinta din dragoste traita la persoana intai nu poate fi decat, in cel mai fericit caz, estetica. Emotionant insa e un artist care sufera pentru celalalt, care poate simti in fiecare fibra a fiintei lui durerea unui alter ego sau chiar durerea lumii.
Din toata istoria poeziei, mie imi plac doar trei autori: unul care scrie poeme androgine, altul care scrie sonete de dragoste, detasandu-se de propriul personaj si descriind iubirea din ambele unghiuri subiective si al treilea - un tip care sufera pentru toate ororile lumii aumandu-si sufleteste drama fiecarei victime...
Ilinca.