De înduplecatul ploii de iunie...

Soarele nemilos
hotărît să rămînă
mereu la amiază

înfiptă în burta
pămîntului satului
crăpată
cumpăna stă fără umbră

apa uscată freatic
pînă la rădăcinile
încleștate în lutul pustiu

fierbintele curge pe case
alunecă din burlane
la talpa umbrei
ce trage să moară

verdele s-a vopsit în galben
și a plecat de pe frunze

Þăranca cu fotele negre
pe călcîie crăpate
aduce ultima apă
puțină, gălbuie
să-încheie păpușa de lut
plămădită sărac
în coșciugul de lemn
înflorit
purtată pe bocet de moarte
aruncată în malul secat
de sub sălcii
nevinovată
Caloieneeeeee….

Caloiene,
Ene!
Mă-ta
Te cată,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă!
Prin pădurea rară,
Cu inima-amară
Și ea că te plînge,
Cu lacrimi de sînge,
Ioane, Ioane
Caloiane!


Ploaia se adună deja
în butoaiele cerului
înduplecată.