Vorba ta adânc ma-mpuns,
Rază dulce,
Călătoare,
Să înțeleg că n-ai ascuns
Mai nimic
Din ce te doare?
Te hrănești
Cu visul practic
Dincolo de vatra fricii,
Abordând
Un stil
Un șir de lebede albastre valsează azi pe lac
Sub sălcii mici, pletoase, cu verdele lor crud,
Pe frunza unui nufăr se-nfoaie un brotac
Zâmbind la gâze verzi ce urcă-n cerul ud.
Așteaptă știuca,
Nu vreau să mă pătrund
De ceea ce prezic,
Plăcerea,
Nu v-ascund,
Rămâne,
Deși adânc o stric.
Decât să-mi inventez
Fiori
De dragul plictiselii,
Mai bine-ascult
Viori
În brațele
Lupt cu o fantomă ce își dă silința
Să m-aducă-n starea de om fără minte
Care-și pierde calmul și obișnuința
Să se-nfricoșeze de albe veșminte.
Nu mă împiedic de-o formă de limbaj
Când vreau
Te întrebi
Cu osebire
Despre tine,
Despre cer,
Despre tot
Ce e iubire
Sau de ce
Atâtea pier.
Dacă pier
Nu știi prea bine,
N-ai căderea
Să-nțelegi
Și atunci
Te-ntorci la
Mă uit la cei ce mă urăsc
Și nu le port pică deloc,
Că viața lor și-o oțărăsc,
Sărmane umbre fără loc!.
Dacă i-aș acuza pe toți
De neajunsurile mele,
Tăcerea ar umbla pe roți,
Mușcând
Omule,
De ești cuminte
Și nu te dai
Prea mare,
Te voi lăsa pierdut
Între corp și minte.
Prin urmare,
Trecut-au anii
Pe pământ,
Prea mulți
De când călcat-ai, cu ușurință,
Un jurământ.
De
Mă arde soarele
În spate,
Fiorii-au înghețat
În oase,
Șueră vântul
Prin palate
Sau prin bordeie-case.
Mă arde soarele
În cap
Și-mi răscolește
Rațiunea,
În lume aș pleca
Să-mi sap
Un
Nu am vrea ca poezia
Să vă pară un canon
Sau să luați drept avion
Cucul, cioara, ciocârlia.
Nu ne mai considerați
Moșneguți ieșiți din uz,
Fără văz, fără auz
Și puțin cam aplecați.
Că nu
Eu nu mă sprijin pe idei
Într-un buchet fasciculat
Și nici nebridă între miei
Nu aș purta nemotivat.
Că nu mă sprijin pe nèctic
Și nici pe mine, cel puțin,
Se vede, că nu sunt
Moartea
Este un eșec?
Iată o-ntrebare bună
Ce te pune
În edec
Ca pe-un sclav
Cu-opinci de gumă.
Poate fi
Și un eșec
Sau doar o credință
,,Glumă”,
Ce coboară
Dintr-un ins
C-o
Pădurea ascunde mișcări diafane,
Copacii desfrunziți sunt muți de plăcere,
Nimicul se mișcă pe-alei cu șicane,
Dorul îmi tânjește la trup de tăcere.
Uneori mi-am dorit, ca sfântă
Pornit-ai cu pasul
Voios
Să cauți
Ceva în cetate,
Ceva ce-ar fi de folos
Omului atins
De singurătate.
Două minți luminate
Se pot întâlni
Prin consens
În stări private
Pline de har
În oglinda lui flăcăul
Își privește tinerețea,
Ispitind ușor tandrețea
Ca să nu-l cuprindă hăul.
Zilnic își privește chipul
Cum se schimbă fără vrere
Precum coaja unor mere
Când sărută jos
Lumea toată
E în chin
Când o-apucă
Ura
Că o viață
Și-un destin
Îi astupă
Gura.
Ori e proastă
Ori naivă
Să-nțeleagă ce-o capta,
Navigând
Tot în derivă
Pentru a se adapta.
Soarta,
Firescul nu-i latura mea
Remarcabilă
Când stropul de mister,
Pierdut în damful
De tămâie,
Îmi face viața
Insuportabilă.
Distrat… mai sunt,
Deși nu-i bună
Întenția să pari
Momâie,
Mai
N-o să fii vrun norocos,
Atunci cȃnd moartea
Ȋți vine,
Să îți lipsească
Un ticălos
Care să se bucure,
Vezi bine,
Că viața ți s-a mȃntuit.
Dascăl de-ai fi fost,
Chiar
Sar nasturii gândirii mele,
Lăsându-mi rațiunea goală,
Pe-obraji cad lacrimile grele
Rostogolindu-se în poală.
Mă aud tăcând neîncetat,
Ca un sărman pierdut sihastru
În colțul rece, de toți
Ești ros de o durere
Rece
Care să-ți umple orgoliul tău
De om,
Rănind o nație
De zece
Precum rănești
Un pom?
Stai după colț,
Gata de fugă,
Inger al răului
Exagerat!
Și dacă șansa
Nu
Să fie o gară, oare,
De unde înainte-i stop
Pentru un om ce are-un scop
Să-nțeleag-a lui cărare?
Fidel cunoașterii, ar vrea
Să afle taina căutării
Și care sunt profitorii,
Chiar dacă
Trebuie, mă-ndeamnă Domnul Kant,
Și spune asta ca un prusac ce e,
Dar pot? E-ndemnul un savant
De care să țin seama, domnule!
Mai bine aș trăi doar după mine
Pe-acest pământ din care-am
În noaptea lumii ai plecat tiptíl
Să scapi de o minciună în răspăr
Și să o pui pe condamnat fitil
Să simtă lame ascuțite-n păr.
Dar noaptea neagră nu te-a reținut
Că erai prea plină de